 |
| O-Sensei si Kenji Shimizu |
Interviul care urmează a fost realizat de către Stanley Pranin în 1988 cu unul din ultimii discipoli direcți ai lui Morihei Ueshiba la Aikikai Hombu Dojo. Kenji Shimizu a pus bazele propriului său Dojo independent în anii '70 la Sangenjaya, Tokyo, numit Tendokan Dojo.
Înţeleg că aţi practicat Judo înainte de a începe Aikido.
La început eram destul de îngust la minte şi priveam Judo ca pe singura artă marţială. Neajunsurile la Judo însă sunt faptul că te loveşti adesea şi nici nu vezi vreun progres pe măsură ce înaintezi în vârstă, când începi să pierzi din puterea fizică. Îmi plăcea foarte mult Judo şi era deprimant să văd cum abilităţile pe care le dobândisem începeau să intre în declin. Acest lucru se poate observa chiar şi la persoane mai tinere.
La ce vârstă aţi început Judo?
Am început să practic Judo în 1953 pe când aveam 13 ani. Eram destul de bun şi am continuat să mă antrenez de-a lungul anilor de studiu la Universitatea Meiji. Pe când eram copil am practicat Judo cu cei din jurul meu şi am devenit mai puternic. Când am mai crescut, capacitatea mea competitivă s-a mărit la rândul ei şi am luptat cu mulţi adversari mai puternici. M-am simţit motivat astfel şi m-am străduit în continuare, dar nu am reuşit să surmontez dificultăţile legate de forţa pur fizică, în faţa unui adversar mai mare decât mine. Din acest motiv am trecut la Aikido şi am devenit pasionat de acesta.
Cum aţi aflat despre Aikido?
Domnul Kaburagi, directorul administrativ al Takanawa Geihinkan, mi-a sugerat să merg să îl văd pe Morihei Ueshiba Sensei, care trăia în Wakamatsu-cho din Shinjuku şi pe care îl considera ultimul artist marţial autentic rămas în Japonia. Auzisem multe despre el chiar şi înainte. Aşa am făcut trecerea de la Judo la Aikido, dar nu a fost chiar uşor. Bunăoară, în Judo există competiţii sportive, pe când în Aikido există doar practica repetitivă. La început mi s-a părut că Aikido este prea lent. În Judo, ori de câte ori adversarul este expus, poți aplica o tehnică pentru a-l proiecta. Pe de altă parte, în Aikido îi permiţi partenerului să te arunce. La început nu puteam înţelege de ce trebuia să aştept să fiu aruncat. Dar pe măsură ce tehnica progresează, situaţia se modifică.
Aţi început să participaţi la antrenamente în mod regulat?
Da. De aceea aveam atâtea îndoieli. Deşi mi se părea că Aikido-ul lui O-Sensei este extraordinar, el nu prea venea la sală când am început eu să practic. Alţi profesori veneau să predea. Apoi trei luni de zile mai târziu am devenit un discipol direct (uchi-deshi). Asta se întâmpla în 1963, imediat după ce mi-am terminat studiile la Universitate.
Aveaţi de gând să deveniţi uchi deshi încă de la începutul antrenamentelor obişnuite?
Da, dar nu eram sigur dacă pot continua Aikido pentru că practicam şi Judo în acea perioadă. Cred că actualul Doshu, Kisshomaru Sensei, se întreba pe atunci dacă voi continua sau nu practica Aikido. De aceea am convenit asupra unei perioade de probă de trei luni de zile. La fel ca şi în Dojo-ul meu actual, mulţi renunţă după ce încep antrenamentele de Aikido. În general nu continuă să practice, deşi iniţial voiau cu adevărat acest lucru, pentru că este o artă deosebită.
Aceasta este una din dificultăţile care există în Aikido. Există persoane care simt că lipseşte ceva. De multe ori eram pus la pământ destul de brutal, deşi nu opuneam rezistenţă foarte mare partenerului. Era atât de dureros încât vedeam stele verzi. Încercam şi eu să fac ceva celuilalt, dar nu ştiam cum. Aşa că uneori începeam să aplic tehnici din Judo. Atunci O-Sensei mă certa spunând, “În acest Dojo nu se practică Judo.” (râde) Nu e corect să dai cu cineva de pământ, dacă nu opune foarte multă rezistenţă. Erau şi persoane mai brutale pe acolo. Cartilagiul din braţul meu e încă proeminent din cauza unei asemenea persoane. La mine sală suntem blânzi cu noii practicanţi şi mai exigenţi cu cei vechi pentru a le întări spiritul. N-aş vrea să tratez elevii noi în felul în care am fost eu tratat pe atunci. Ne dorim ca practicanţii mai vechi să devină treptat mai exigenţi cu sine înşişi. Pe când practicam Judo nu mă gândeam decât la victorie. Dar de vreme ce în Aikido nu există competiţie, avem mai mult timp pentru reflecţie.
Practica Judo aţi început-o în oraşul natal?
Da. De loc sunt din Tendo [prefectura Fukuoka], iar acolo era o sală numită Tekisuikan în localitatea următoare, Iizukashi. Profesorul acelui Dojo, pe nume Isamu Niihara, câştigase campionatul naţional de Judo din Japonia de două ori. Cântărea 120 kg şi avea vreo 1.82 cm înălţime. Am primit o educaţie Judo excelentă acolo. Am luat acest antrenament în Judo ca o bază de pornire. Mochizuki Sensei a spus la rândul lui acelaşi lucru. Îţi poţi dezvolta agilitatea practicând Judo. Mereu le spun elevilor mei, faptul că în Aikido nu există competiţie nu înseamnă ca nu trebuie să fii vigilent. Deşi aceasta este o critică la adresa Aikido şi a mea însămi, arta noastră marţială pare uneori coregrafiată. Persoana care aplică tehnica şi cea care atacă cooperează, aşa încât cel din urmă cade chiar dacă nu a fost tehnica aplicată corect. Colegii mei din Judo nu înţeleg acest lucru şi Aikido li se pare o artă lipsită de autenticitate. Dar dacă le explic motivele pentru care ne antrenăm în acest fel, înţeleg.
Prin practica acestor discipline am simţit întotdeauna că spiritul trebuie să fie foarte puternic. Indiferent cât de bune ar fi tehnicile tale la antrenament, uneori sunt complet inutile când ai nevoie de ele în viaţa reală. Dacă îţi pierzi stăpânirea de sine, tehnicile devin superflue. N-aş vrea să vorbesc despre mine, dar sunt convins că nu poţi dobândi o putere veritabilă decât prin antrenarea spiritului, practicând totodată tehnicile şi stăpânirea energiei Ki. Războinicii din vechime nu se puteau lăsa pradă disperării în faţa morţii. Eu cred că de aceea practicau Zen, pentru a-şi putea menţine autocontrolul în astfel de situaţii extreme. În ziua de azi mulţi practică Zen doar ca să impresioneze pe alţii. Dar pe atunci practica Zen era un element indispensabil, o chestiune de viaţă şi de moarte.
Nu prea putem face nimic în acest sens, dar adevărul este că practicanţii devin tot mai neserioşi odată cu trecerea timpului. E necesar să ne antrenăm spiritul prin repetarea tehnicilor. Dacă te concentrezi doar asupra tehnicilor, nu poţi dobândi o putere reală. Cred că devii cu adevărat puternic în mod firesc, de la sine, dacă această practică repetitivă a tehnicilor devine un mod de viaţă. Când citesc cărţi despre artiştii marţiali ai vremurilor apuse, un bărbat era considerat puternic dacă era sângeros. Nu sunt prea convins că e aşa. O persoană cu adevărat puternică nu se manifestă în acest mod.
Există două direcții majore în predarea Aikido. Unul pune accent de la bun început pe fluxul Ki-ului, în vreme ce celălalt merge pe ideea de a antrena mai întâi corpul şi a învăţa tehnicile de bază, abia apoi trecându-se la tehnici legate de curgerea energiei Ki. Care e părerea dv. pe această temă?
Bineînțeles, sunt de partea celei de-a doua abordări. Oricum, le-aș spune începătorilor să se obișnuiască cu antrenamentul în mod natural. Spre exemplu, dacă vrei să înveți pe cineva tehnici de înot, dar această persoană nu știe nici măcar să plutească și tu îl arunci direct în apă, mai mult ca sigur că nu are să poată face saltul direct către stiluri avansate (craul, bras, fluture - n. tr.). La început trebuie să se acomodeze cu apa și să evolueze treptat începând de acolo. Cam asta e ordinea firească, nu credeți? După ce corpul se acomodează cu apa, poate înota cu ușurință și trece la lucruri mai avansate. Când intră pentru prima oară în apă, s-ar putea să și înghită la început. Apoi încearcă să plutească, după care începe să se miște în mod liber. Abia în acest stadiu stilurile și tehnicile de înot încep să capete sens. În Aikido mișcările fundamentale de rotație ale corpului și efectele energiei Ki se învață în mod gradat. Cu alte cuvinte, ca să mă întorc de unde am plecat, ideea este că mai întâi trebuie să te acomodezi cu atmosfera din Dojo și să înveți tehnici de bază. Dacă ești serios și practici în mod constant, vei învăța în mod natural cum să utilizezi energia Ki.
Cum arăta practica atunci când ați început dv. Aikido?
Păi, în loc să fiu învățat ceva sistematic, eram pur și simplu proiectat de foarte multe ori. Practicam până când uniforma era scăldată în sudoare.
Uchi-deshi seniori de pe vremea aceea v-au instruit bine?
Uneori îi rugam să mă ajute. Oricum, nu era firesc ca ei să nu mă învețe? De asemenea, a fost greu pentru ei să mă instruiască, pentru că eram un concurent din Judo. Poate că am opus rezistență și nu am fost suficient de docil.
Instructori șefi pe atunci trebuie să fi fost Tohei Sensei, Kisshomaru Sensei și Osawa Sensei.
Da, iar duminica venea și Saito Sensei. L-am însoțit adesea pe O-Sensei. Uneori se simțea singur. Când nu aveam antrenament, în jurul orei prânzului, zicea: “Shimizu, du-te și cumpără niște pâine.” Iar apoi îmi spunea să mănânc pâinea în timp ce stătea cu mine de vorbă. Alți oameni din birou se uitau la mine zicând că m-am băgat sub pielea lui. (râde) În ziua de azi dacă ți se dă o bucată de pâine nu pare atât de important. Dar acum douăzeci de ani ne era mereu foame și la început ca uchi-deshi aproape că nu aveam salariu. Așa că mă bucuram. O-Sensei mi-a spus o dată că el credea că primesc un salariu de 50,000 de yeni. Mi s-a părut că e complet desprins de realitate și m-am enervat. (râde din nou)
O-Sensei era imprevizibil când venea la Dojo?
Da. Când practicam acolo, adesea venea și pleca. Când își făcea apariția, imediat toată lumea se așeza în seiza. La început am crezut că e vorba de curtoazie și respect față de O Sensei. Dar nu era vorba numai de asta, ci și de faptul că ceea ce făceam noi nu era întotdeauna exact ce aștepta de la noi. O dată și-a pierdut cumpătul. Nimeni nu și-a dat seama că era lângă noi și a țipat: “Ăsta nu e Aikido!” Strigătul lui a fost atât de puternic încât ai fi zis că pământul se zguduie din temelii. Avea bine peste șaptezeci de ani pe atunci, dar vocea lui aproape că ne-a spart timpanele. Toată lumea a devenit brusc tăcută și a pus privirea în pământ.
De vreme ce ați venit spre Aikido dinspre Judo, v-ați gândit vreodată să îl testați pe O-Sensei?
Nu, un lucru atât de scandalos nu mi-a trecut niciodată prin cap. Eram convins că e un om puternic. O-Sensei avea o forță extraordinară. Dar pentru mine nu era important cât de puternic este. Mă bucura faptul că era un autentic practicant al Căii Budo. Nu era nimeni în lumea Aikido care să se măsoare cu el, așa că nu mi-a trecut prin cap să îl pun la încercare.
Din câte știu, O-Sensei obișnuia să țină conferințe elevilor. Ce semnificație aveau acestea?
Aceste conferințe erau atât de dificile, încât nu înțelegeam aproape nimic. Dar câteva lucruri le intuiam. Erau foarte lungi aceste lecții și pentru că stăteam în seiza, picioarele ne amorțeau complet. La un moment dat am căzut din picioare când m-a chemat până la el și am încercat să mă ridic, pentru că nu mă mai puteam ține pe ele. La început, la demonstrații îmi aduc aminte că reușeam să îl ajung cu mâna pe O-Sensei, dar pentru că picioarele îmi erau amorțite eram țintuit locului. (râde) După o oră de explicații spunea: “Hei! Shimizu!” Ce puteam face!
Aveți amintiri mai speciale din perioada în care l-ați însoțit personal pe O-Sensei?
Dacă îmi aduc bine aminte, la un moment dat mi s-a cerut să merg cu el la o nuntă care urma să aibă loc la templul Hiei din Akasaka. O-Sensei îl cunoștea pe preotul șef al templului Shinto și au convenit să facem și mică demonstrație de Aikido înainte de nuntă. Am ajuns astfel acolo ceva mai târziu în acea zi cu un bokken și un jo la mine. Mulți dintre membrii templului se uitau la noi. O-Sensei mi-a spus să lovesc serios pentru că avea de gând să facă doar tehnici ușoare. Cu toate astea, era bătrân și nu se putea mișca la fel ca un tânăr așa că nu am atacat foarte agresiv. M-a proiectat foarte frumos. Acest lucru m-a convins din nou că aveam de a face cu un om ieșit din comun. Mi-a citit respirația perfect. Publicul trebuie să fi fost surprins. Deși a zis că mă va arunca încet, mie mi s-a părut că a fost destul de dur. Acest lucru m-a surprins. Desigur că atunci când îmbătrânești pierzi din forță pentru activități precum alergatul, dar în cazul lui O-Sensei forța lui explozivă și intuiția erau de neegalat. Și pentru că vedeam acest gen de lucru aproape zilnic, întotdeauna l-am considerat un om excepțional.
Atunci când erați partenerul lui O-Sensei’s la demonstrații dv. erați cel care iniția atacul?
Bineînțeles că eu eram cel care trebuia să atace mai întâi, dar trebuia să îi citesc respirația. Trebuia să fiu foarte atent. După ce cădeam și mă ridicam din nou în picioare, trebuia să fiu atent, în caz că îmi face semn să atac din nou. Ați putea numi asta “ki no musubi” (unificarea Ki-ului). Trebuia să fiu atent în permanență. E ca la baseball, unde apărarea trebuie să stea mereu cu ochii pe minge. Dacă nu ai fost uke de foarte multe ori pentru Osensei, nu i-ai fi putut răspunde la semnale. La demonstrații partenerii încearcă să facă tehnicile fără să se obstrucționeze reciproc, așa încât cel care cade trebuie să se armonizeze cu cel care atacă. Așa cum am scris și în cartea mea, dacă devii bun ca uke și înveți să cazi, tehnica ta va deveni la rândul ei mai bună. Există persoane care cad automat și consideră ca e în regulă să cazi chiar dacă nu ai fost aruncat. Vedem adesea acest lucru la demonstrații. Dacă aceste căderi sunt neautentice, atunci nu mai poate fi vorba de Aikido. Nu e corect să cazi la un mod spectaculos doar pentru a impresiona publicul.
Câți ani i-ați fost uchi-deshi lui O-Sensei?
N-aș putea spune cu exactitate... probabil primii trei sau patru ani.
Ce influență avea Koichi Tohei la Hombu Dojo pe atunci?
Era în Hawaii la vremea respectivă, așa că n-aș putea spune că l-am cunoscut foarte bine. Dar scria cărți și toată lumea știa cine este.
Din câte am înțeles, Tohei era instructorul șef pe atunci și a avut o influență majoră asupra practicanților.
Elevii care veneau la Hombu se pliau pe modelul lui Tohei Sensei. Cred că d-l Yamada care acum trăiește la New Yorka fost influențat serios de el. Sentimentul general era că Morihei Ueshiba a fost un om extraordinar, iar Koichi Tohei reprezenta Aikido.
De ce ați plecat de la Hombu Dojo?
Nu m-am putut înțelege cu Tohei Sensei. Îmi pare rău pentru O-Sensei, Doshu (Kisshomaru Sensei) și Osawa Sensei. Am ignorat încercările lor de a mă convinge să rămân și am plecat. Predau independent Tendo-ryu deja de șase ani. (Tendo e numele orașului meu natal). Sunt și eu surprins că am reușit să ajung atât de departe pe cont propriu, dacă mă gândesc la problemele și riscurile prin care am trecut de când am devenit independent. Deși acest lucru s-a întâmplat cu mulți ani în urmă, Osawa Sensei de la Aikikai mi-a zis la un moment dat că dacă rămâneam acolo aș fi devenit un instructor de vârf. La care eu am răspuns că în prezent sunt ceea ce sunt tocmai pentru că am plecat de la Aikikai. Dacă eram încă acolo, ar fi ca și cum ai traversa marea pe un vas de croazieră. În prezent am doar o barcă. Când bate vântul, barca se clatină, iar dacă plouă, apa trebuie scoasă afară. Mereu am fost expuși la riscuri. Acest lucru mi-a conferit un anume antrenament fizic și mental.
Cum predați Aikido la începători?
Centurile mele negre de încredere se ocupă de ei timp de o lună. După care se pot alătura celorlalți la practica generală.
Folosiți sabia și bastonul în practică?
Da, puțin. Există persoane care pun întregul accent pe sabie și baston, dar eu consider că ar trebui să practice predominant tehnici fără arme. Deși O-Sensei a folosit adesea sabia chiar și la bătrânețe... poate că nu ar trebui să spun acest lucru, dar dacă îl compar pe O-Sensei cu un copac, oamenii imită doar frunzele, pentru că nu sunt în stare să vadă rădăcina. Vor doar să imite partea spectaculoasă. Ceea ce pe termen lung e pernicios pentru Aikido.
Când ați mers pentru prima oară peste hotare?
Am mers în Germania acum zece ani de zile. Am un prieten acolo, care este antrenor național de Judo. Se pare că i-a plăcut stilul meu de Aikido și mi-a sugerat să îl vizitez. Așa se face că am mers acolo. Am vizitat multe locuri și mi s-a propus să devin instructor permanent al guvernului federal.
Mulți Aikidoka nu știu cine a fost Morihei Ueshiba. Poate că generația tânără de practicanți Judo de asemenea nu cunoaște filosofia lui Jigoro Kano Sensei din “Eficiență maximă cu efort minim” sau “Bunăstare și câștig reciproc”?
Înțeleg punctul dv. de vedere, dar dacă ai competiție și meciuri uiți de aceste lucruri. Dacă pierzi un meci pe nimeni nu mai interesează explicațiile tale. În Judo te antrenezi pentru a câștiga. Așa că e firesc ca spiritul să fie distrus. Înțeleg sentimentul lui Kano Sensei. Aceasta e problema cu introducerea competiției în artele marțiale.
Ce v-a motivat să scrieți cartea Zen și Aikido?
Profesorul Kamata de la Universitatea din Tokyo a scris deja patruzeci de cărți. De când a început să practice Aikido acum opt ani, vine la sală de trei ori pe săptămână. A ajuns la concluzia că Aikido este o artă marțială de excepție și mi-a cerut ajutorul pentru că voia să scrie o carte despre filosofia Aiki. A fost greu pentru o persoană fără experiență ca mine, așa că m-am bazat pe d-l Kamata cu părțile mai dificile. Sunt câteva mai dificil de înțeles, dar mi-a zis că va încerca să scrie într-o manieră accesibilă.
Transpunere în limba română
de Daniel Forga
