 |
| Masatake Fujita Shihan, 8 Dan Aikikai |
Masatake Fujita, Shihan 8 Dan in Aikikai, s-a nascut pe 21 aprilie 1937 in Shinkyo (in prezent, Changchun) in Manciuria, aflata in acel moment sub ocupatie japoneza. S-a reintors in Saporro, Hokkaido in 1948. Fujita s-a inscris la Universitatea Takushoku in 1956. In luna noiembrie a aceluiasi an a pasit pentru prima data in Hombu Dojo. Dupa absolvire, Fujita a fost angajat timp de sapte ani la Shin Seikatsu Undo Kyokai (New Lifestyles & Athletics Association). In 1967, s-a alaturat conducerii Aikikai. Detine gradul de 8 Dan in Aikido.
AJ: Inteleg ca tatal tau a invatat aikido de la Sensei Ueshiba in Manciuria.
Fujita : Da, initial pratica judo si a continuat sa-l practice in timpul serviciului din Manciuria. Exista un grup numit Societatea Budo a Manciuriei (Manshu Budokai) ai carui membri se adunau sa pratice, nu numai judo, ci si kendo, suma si alte arte. Tatal meu era unul dintre cei care se ocupau cu conducerea acestui grup asa ca stia destul de multi oameni care practicau alte arte martiale. Prin acest cunostinte a aflat de aikido cand Morihei Ueshiba a fost invitat in Manciuria. Printre altii, s-a antrenat cu Kenji Tomiki (1900-1979), profesor la Universitatea Kenkoku din Manciuria si cu luptatorul de sumo Saburo Wakuta (1903-1989, cunoscut si sub numele de Tenryu, un luptator care a inceput sa practice aikido dupa ce a fost impresionat de tehnicile lui Morihei Ueshiba).
In acea perioada, exista tendinta ca practicantii de aikido sa fie persoane cu o considerabila experienta in alte arte martiale si, de asemenea, era nevoie si de o recomandare personala. Cei mai multi dintr ei erau deja avansati in kendo sau judo sau orice fel de alta arta martiala ar fi studiat.
AJ: Cu ce anume se ocupa tatal tau in Manciuria?
Fujita: Era impreuna cu Societatea Concordia (Kyowakai), o societate fondata pentru a face tot fel de activitati guvernamentale “de culise”. Armata [Guandong] era foarte puternica in China. Guvernul era constituit la varf din chinezi, in pozitiile ministeriale si cele de rang inalt, si din japonezi in pozitiile imediat subordonate. In cadrul acestui aranjament, guvernul, armata si Societatea Concordia aveau rolul de a se echilibra una pe cealalta. De exemplu, daca armata retinea o persoana de nationalitate chineza dintr-un anume motiv, tatal meu aparea pentru a oferi asistenta si sprijin. Cu alte cuvinte, acestea trei actionau ca un triunghi in care se contrabalansau una pe cealalta, iar in cadrul acestuia, pozitia tatalui meu ii dadea cel putin suficienta autoritate sa inainteze plangeri impotriva armatei, de exemplu.
* Kyowakai, cunoscuta in mod formal sub numele de Manchu Teikoku Kyowakai (Societatea Imperiala Concordia pentru Manciuria), o organizatie politica care evita specificul unui partid politic si care evita sa tinteasca spre asigurarea puterii politice, functionand ca o organizatie de culise si complementand activitatile publice ale guvernului, militand pentru atingerea unui ideal de “construire a unei natiuni” (kenkoku) si pentru crearea unei lumi mai morale.
AJ: Inteleg ca tu insuti te-ai nascut in Manciuria.
Fujita : Da, in 1937 intr-un loc numit Shinkyo care astazi este orasul Changchun. Tatal meu era din Sapporo in Hokkaido si a plecat direct in Manciuria de aici. A stat acolo timp de 10 ani inainte de a se intoarce intr-un final in Japonia pentru a fi repatriat. Situatia era dificila in acea perioada; o greseala sa fi facut si as fi putut cu usurinta sfarsi ca orfan. Pot sa vorbesc chineza acum, dar numai pentru ca am studiat-o in universitate mai tarziu ; copil fiind, in Manciuria am mers la o scoala unde se vorbea numai japoneza. Din nefericire, chiar daca am invatat intr-un final chineza, relatiile precare dintre China si Japonia m-au impiedicat sa o folosesc in cariera. Totusi, sunt destul de sigur de chineza mea si, chiar, acum putin timp, intr-un restaurant chinezesc din Los Angeles am fost intrebat de femeia care il conducea daca sunt chinez sau japonez. Cu engleza e alta poveste, insa ; chineza imi iese bine, dar engleza pare tot timpul ca se trage inapoi si incearca sa se ascunda!
AJ : Ai mai fost vreodata dupa razboi sa vizitezi Shinkyo, locul unde te-ai nascut?
Fujita : Nu, n-am mai avut niciodata ocazia sa merg acolo. Mi-ar placea, dar pur si simplu nu am timp. De fapt, de la razboi incoace, am fost in China doar o data, ca parte a unui grup reprezentand artele martial japoneze in cadrul unui tur organizat de Nippon Budokan. Am fost la Beijing, Xi’an si Shanghai, dar turul nu ne-a dat ocazia sa ne repezim si pana la Changchun.
AJ: Ai inceput sa practici aikido dupa ce te-ai intors in Japonia?
Fujita: Da, dupa ce am mers la Tokyo si am intrat la universitate. Inainte de asta fusesem in Sapporo. A fost intotdeauna un om activ din punct de vedere fizic si obisnuiam sa practice sporturi precum schiatul, patinatul si inotul. Cand am plecat la Tokyo, tatal meu mi-a spus sa il caut pe Sensei Ueshiba. Nu mi-a spus sa practic aikido, voia doar ca eu sa-i transmit salutari. Am ajuns in aprilie, cand incepe noul an scolar in Japonia, dar s-a dovedit ca, pe langa tatal meu, aveam nevoie de inca o persoana sa ma recomande inainte sa-l pot vedea pe O-Sensei. Ca urmare, de-abia in luna noiembrie a acelui an, am putut intr-un final sa-l intalnesc pe O-Sensei si sa-I transmit salutarile tatalui meu. Imi amintesc ca era o zi destul de rece de noiembrie. M-am prezentat ca fiul d-lui Fujita si mi-a cerut scuze ca am amanat atat de mult inainte de a veni. Pana in acel moment, nu ma gandisem sa practic aikido si, din ce-mi spusese tatal meu, imi imaginam ca trebuie sa fie ceva similar cu judo.
AJ: Ce impresie ti-a facut Morihei Ueshiba cand l-ai intalnit prima data?
Fujita: Nu stiam nimic despre aikido in acel moment, dar din clipa cand i-am vazut fata, mi-am dat seama ca nu era o persoana obisnuita. Am fost impresionat pe loc. Nu conta pentru mine ca era o persoana care facea arte martiale sau orice altceva, pur si simplu stiam ca, orice ar fi facut acolo, nu putea gresi asa ca de a doua zi, m-am alaturat dojo-ului.
Tatal meu mi l-a prezentat intr-adevar pe Ueshiba Sensei, dar decizia de a incepe sa pratic aikido mi-a apartinut in intregime. As fi putut foarte bine sa-i transmit salutarile tatalui meu si sa ma duc acasa, dar, dintr-un anume motiv, prima intalnire cu O-Sensei m-a pus pe ganduri si chiar a doua zi m-am intors si i-am cerut sa ma accepte ca elev. Nici macar nu vazusem aikido, dar o singura privire pe fata lui O-Sensei a fost de ajuns sa ma decid, ceea ce cred ca e uimitor. Astfel de lucruri se petrec uneori si cateodata suntem indeajuns de norocosi sa intalnim o astfel de persoana.
AJ: Cum era la dojo in acea perioda?
Fujita: Pe vremea aceea, O-Sensei calatorea mult intre Tokyo si Iwama, asa ca nu era niciodata in Tokyo pentru foarte mult timp. Ma duceam la antrenamentele de dimineata, care erau tinute de Kisshomaru Sensei. Printre ceilalti se numarau Shigenobu Okumura Sensei, Nobuyoshi Tamura (care acum e in Franta) si Masamichi Noro (de asemenea in Franta). Si mai era un altul, un tip care mi se parea destul de „ciudat”, pe nume Sadateru Arikawa Sensei (rade).
Pe vemea aceea Kisshomaru Sensei se antrena impreuna cu oricine venea la antrenament, predand in timp ce facea ukemi si altele. De obicei, eram doar sapte sau opt, inclusive cei pe care i-am amintit, deci se stia mai mult sau mai putin cine va lucra cu cine, cu exceptia unuia singur si acela era Arikawa Sensei, care, dintr-un anume motiv, nu parea a avea niciodata un partener obisnuit (rade). Pe vremea acea Arikawa Sensei avea o figura socanta, cu parul ridicat in sus si toate cele, dare eu m-am dus direct la el si si i-am spus un voios: ‘Onegaishimasu!” Inainte sa-mi dau seama ce m-a lovit, el deja ma aruncase cu un orbitor de rapid shihonage, astfel ca acesta a fost modul cum am facut cunostinta cu Arikawa Sensei! (rade)
Multi dintre cei cu care m-am antrenat in acea perioada sunt inca activi astazi. Unii chiar si-au deschis propriile dojo-uri sau conduc filiale ale Aikikai. Cred ca este important sa pretuiesti si sa mentii relatiile pe care le formezi in cursul antrenamentelor.
AJ: Ai lucrat multi ani in administrarea Aikikai, dar ce ai facut inainte de asta?
Fujita: Am petrecut aproape sapteani lucrand pentru o agentie guvernamentala de sprijin, numita Shin Seikatsu Undo Kyokai (Asociatia pentru Noi Stiluri de Viata si Atletism). Era genul de serviciu ce imi impunea sa calatoresc foarte mult, asa ca imi luam tot timpul keikogi-ul cu mine oriunde mergeam. Ramura actuala din Hiroshima, de exemplu, a aparut in acest context, ca si clubul de aikido al Universitatii din Hiroshima.
Biroul meu era districtul Hibiyia din Tokyo, asa ca am ajutat la fondarea unui dojo in cadrul cladirii Tribunalului Regional Tokyo, care se afla in acelasi cartier, si obisnuiam sa ma antrenez acolo in timpul pauzei de masa de la pranz. Dojo-ul este inca acolo si, de fapt, este unul din multele care exista in cadrul agentiilor guvernamentale din ziua de astazi.
AJ: Cum ai ajuns sa lucrezi in administrarea Aikikai?
Fujita: Unul dintre asistentii de la universitatea mea se ocupa de toata munca administrative de acolo de unul singur, dar, intr-un final, a plecat, si i-am preluat slujba in 1967, cand lucrurile incepeau sa se aglomereze. Era cam in perioada cand construiau noul dojo. Nu era terminat inca, asa ca, la inceput, am lucrat in vechiul birou din fostul dojo. Dupa aproape doi ani am devenit ceva in genul unui secretar personal pentru O-Sensei. Cam in acelasi timp, Kisshomaru Sensei a devenit presedintele Consiliului Director al Aikikai.
L-am insotit pe O-Sensei destul de des in cadrul vizitelor sale care au avut legatura cu Omoto-kyo. In timpul ultimilor doi ani pana la moartea sa, petreceam chiar si jumatate de zi impreuna cu O-Sensei. Kisshomaru Sensei obisnuia sa ne tachineze, spunand: Ce, iar faceti ceva impreuna (rade). Uneori petreceam atat de mult timp cu el incat ajungeam sa imi neglijez munca de birou.
Deseori, cand calatoream cu O-Sensei, itinerariul era acelasi. Oricand mergeam la Tanabe in Wakayama, de exemplu, stateam la Hikitsuchi Sensei in Shingu. Cred ca am fost impreuna la Tanabe de doua ori. Era o calatorie dificila, care, de obicei, lua o saptamana intreaga.
O-Sensei obisnuia sa mearga foarte repede, folosind un fel de miscari irimi ale corpului, pentru a se strecura prin multime, asa ca era intotdeauna greu sa tii pasul cu el. De asemenea, nici nu era foarte inalt, asa ca sa il urmezi printr-o multime putea fi dificil, mai ales ca eu duceam tot bagajul.
AJ: Kisshomaru Ueshiba a petrecut peste 30 de ani ca Doshu al traditiei aikido pe care a mostenit-o de la tatal sau. In ce fel crezi ca s-a schimbat aikido in aceasta perioada?
Fujita: Kisshomaru Sensei nu era genul de persoana care sa vrea neaparat sa iasa in fata si cred ca asta s-a reflectat si in abordarea sa ca Doshu. In primul rand, s-a straduit sa continue cu strictete arta tatalui sau, intr-un mod tacut si statornic, fara sa adopte vreo abordare autoritara fata de practicantii mai vechi si instructori. Cred ca abordarea sa ne-imperativa a constituit o parte a motivului pentru care aikido s-a raspandit atat de mult. De fapt, cand lucram la birou, nu cred ca l-am auzit vreodata pe Kisshomaru dandu-mi vreun “ordin”. Niciodata nu spunea “Fujita, fa asa si asa!” Nu era genul acela de persoana. In unele privinte, asta mi-a ingreunat sarcina; in mod normal, cand lucrezi pentru o companie, superiorii iti spun clar ce trebuie sa faci, dar la biroul Aikikai trebuia sa-mi dau seama de unul singur.
AJ: S-a spus ca Sensei Kisshomaru a depus eforturi considerabile pentru a aranja aikido-ul tatalui sau, astfel incat sa fie mai usor de inteles.
Fujita: Trebuie sa ne aducem aminte ca doar rareori si-a demonstrat Morihei Ueshiba arta in fata publicului larg. Poate ca a facut asta in sprijinul unor anume personae, dar nu cred ca i-a trecut prin minte sa inchirieze un spatiu precum Amfiteatrul Civil Hibiya sau Budokan si sa ofere o demonstratie publica. In contrast, gandirea lui Kisshomaru Sensei era ca astfel de demonstratii publice ar oferi oamenilor de tot felul o sansa sa vada aikido, ceea ce era necesar, in opinia sa, pentru ca aikido sa se raspandeasca si sa creasca. Aikido a inceput sa se schimbe tocmai din aceasta cauza. Pe vremea cand eu m-am alaturat dojo-ului, inca mai trebuia sa scrii numele persoanelor care te recomandau pe un fel de formular de aplicare, in timp ce astazi, oricine, inclusive persoane de alta nationalitate, se pot inscrie in Aikikai.
AJ: Ce se poate spune despre schimbarile la nivel tehnic din aikido din acea perioada?
Fujita: Cred ca, si daca vrei sa copiezi tehnicile profesorului tau si sa fii in stare sa le reproduci, nu e posibil doar cu o ora sau doua de practica pe zi. Ce avem acum nu mai este modul de transmitere directa de la un singur instructor catre un singur elev (isshin denshin), care obisnuia sa fie regula pe vremuri. Acest mod de a instrui a devenit imposibil, dat fiind numarul mare de oameni care practica aikido in ziua de astazi. Mai exista in aikido, totusi. Sper ca oamenii sa scoata macar ceva din asta. Daca oameni vor sa faca aikido, ca sa se mentina in forma, e in regula. Altii sunt mai interesati de aikido ca o activitate sociala sau sunt interesati de tehnici in sine, sau de viziunea lui O-Sensei sau orice altceva. Exista chiar oameni care nici macar nu se antrneaza in aikido, dar il apreciaza pur si simplu – “fanii” aikido, le-am putea spune. In aceasta perioada si epoca, cred ca oricare dintre aceste motive este bun pentru a practica aikido.
AJ: Cred ca multi cititori are vrea sa stie mai multe despre ceea ce am putea numi “Teoria Fujita” a miscarii corpului (taisabaki)…
Fujita: “Teoria mea”, asa cum ii spuneti, presupune anumite principii de miscare a corpului pe care le-am descoperit studiind si gandindu-ma la miscarile si tehnicile lui O-Sensei. De fapt, s-ar putea aplica la orice arta martiala si nu sunt neaparat specifice aikido-ului. Pentru inceput, scopul principal al miscarii corpului este sa previna pozitia in care poti fi aruncat, lovit sau atacat cu success in vreun fel. Un mod de a face asta este, bineinteles, sa te ghemuiesti sau sa te dai inapoi ca sa scapi, dar aikido recomanda ca “a intra” sau a inainta putin este de asemenea o metoda buna de a evita sa fii lovit; acesta este principiul “irimi” (literal, “a intra cu corpul”). “Teoria” mea este ca cele mai importante trei elemente in realizarea acestei intrari sunt, in ordine, 1) postura, 2) schimbarea corpului si 3) tehnica.
Spre deosebire de pozitiile folosite atunci cand calaresti sau in alte martiale precum karate, in aikido folosim o postura care se bazeaza in mod esential pe hanmi, asa numita pozitie a “jumatatii de corp”. O-Sensei insusi se referea la ea sub numele de “metoda triunghiului” sau “principiul triunghiului” (sankakuho).
Am cercetat putin stilurile clasice de arta a luptei cu sabia si am descoperit ca toate foloseau hanmi. In kendo-ul modern picioarele sunt apropiate, o tehnica despre care cred ca a fost adoptata pentru folosirea in competitiile sportive, dar practicantii vechilor traditii tind sa-si tina picioarele intr-o pozitie care seamana cu semnul “re” din limba japoneza (ca un “L” cu liniuta orizontala ridicata in sus) si acesta este modul cum ne pozitionam picioarele in aikido, deschise la 60 de grade unul fata de celalalt.
Dupa postura, urmeaza schimbarea pozitiei corpului sau miscarea. In zilele noastre, multi nu acorda importanta unor aspecte precum poastura sau schimbarea pozitiei corpului si vor sa se repeada inainte sa aplice diverse tehnici precum shihonage sau altele. Chiar si la Hombu Dojo, incepatorilor li se arata adesea o tehnica gen shihonage si li se spune s-o exerseze, chiar daca n-au inteles in intregime postura si schimbarea pozitiei corpului. Dar, fara a dezvolta postura si miscarea corpului ca baze, elevii nu vor putea sa aplice in mod satisfacator nici cele mai elementare tehnici. Exista unii instructori care considera ca e sufficient sa “exersezi tehnicile cu ki”, dar nu cred ca aceasta abordare functioneaza bine cand e vorba instruit incepatori; trebuie sa existe un progress gradual pana la acel nivel.
In privinta deplasarii corpului, cu intrari si retrageri (taihi), exista exact sase principii. In aikido nu exersem ce-a de-a doua metoda, retragerea, nu-i asa? Asta nu inseamna ca a fi in stare sa te retragi nu e important – uneori poate fi – dar nu o exersam ca parte a antrenamentului, pentru ca acele patru tipuri de deplasare cu intrare sunt inerente in tehnicile de aikido.
O-Sensei nu a precizat niciodata precis care sunt cele patru principii, dar le-a ilustrat foarte clar prin ce facea. Persoanele care executa bine tehnici de aikido sunt acele persoane care stapanesc cele patru tipuri de deplasare. Se poate ca unii instructori sa stie despre ele, dar sa nu le predea ca atare, in timp ce altii, poate, nu au reflectat niciodata asupra lor din punct de vedere intellectual, dar le practica in mod inconstient. In orice caz, cred ca a le preda mai intai pe acestea le-ar oferi elevilor o baza mai solida decat a li se preda pur si simplu tehnicile si le-ar permite sa execute procedeele cu mai putine riscuri.
In aikido, accentul se pune mai putin pe “a aplica tehnica” si mai mult pe “a te asigura ca ramai teafar”. Din pacate, multi oameni uita asta si se gandesc numai la a-I arunca pe altii. Datorita acestei perceptii deformate, nici nu observa cand propria lor pozitie sau postura ii pune pericol. Metodele de antrenament in sine fac ca aikido sa fie practicat in siguranta si nu exista competitii, asa ca oamenii tind sa uite pericolul inerent in situatiile de lupta pe care le exerseaza.
Daca exersezi aceste patru principii astfel incat sa le cunosti si intelegi prin intermeidul corpului – nu numai in capul tau – vei descoperi ca te ajuta mult cand un adversar vine sa te atace dintr-odata. Din acest stadiu, le poti folosi ca baze pe care sa construiesti si sa aplici orice fel de tehnica se impune. Din nou, as vrea sa subliniez faptul ca fundamentele artelor martiale sunt in postura, deplasare si tehnica, in aceasta ordine si ca nici o tehnica anume nu poate prinde forma daca practicantul nu stapaneste postura si miscarea corpului in mod correct. Aceasta miscare initiala care evita sau anuleaza atacul unui opponent devine elementul esential, decisiv care este nucleul oricarei infruntari, iar, daca uitam asta, atunci devine imposibil sa urmam aikido ca arta martiala.
Deplasarea in aikido poate fi rezumata prin expresia “intra cu un pas si aplica principiul circularitatii” (irimi issoku, enten no ri). Iti folosesti centrul sa intri si sa perturbi centrul adversarului cat de mult posibil. Aceste este irimi. Deci „teoria Fujita” presupune antrenarea in asa fel, incat sa explorezi in profunzime folosirea irimi.
AJ: In viziunea ta, exista ceva fundamental in artele martiale pe care ar trebui sa-l avem tot timpul in minte.
Fujita: Da, in aceasta privinta nu cred ca este sufficient sa practice aikido asa cum o face, noi astazi.Trebuie ca oamenii sa observe si sa studieze o varietate de arte martiale si sa reflecteze ce inseamna in primul rand arte martiale. Chiar si samuraii din vechime studiau asa numitele 18 “Bugei”**, in timp ce, in prezent, oamenii practica aikido doar o ora pe zi, iar asta nu e sufficient pentru ca arta sa prinda radacini si sa se dezvolte. Asta n-are nicio legatura cu faptul ca unii sunt profesionisti si altii amatori, cat mai degraba cu faptul de a integra sau nu, de a utilize sau nu aikido in viata; e strans legata de “intentia” din spatele antrenamentului. Faptul ca o persoana are sau nu aceasta “intentie” in minte face diferenta.
**bugei juhappan, o lista de “optsprezece” tehnici de arte martiale considerate esentiale pentru pregatirea unui luptator. Numarul exact si continutul lor au variat de fapt in functie de regiune si epoca, dar o lista standard ar include: kyujutsu (tirul cu arcul), bajutsu (arta calariei), sojutsu (spear), kenjutsu (sabie), suieijutsu (inot), battojutsu (degajarea sabiei), naginatajutsu (halebarda), juttejutsu (baston scurt), tantojutsu (cutit), shurikenjutsu (sageti de aruncat), fukumibarijutsu (suflat de ace), hojutsu (arme de foc), toritejutsu (franghii si capturi), jujutsu (imobilizari corp la corp), bojutsu (baston lung), kusarigamajutsu (secera cu lant), mojirijutsu (baston ghimpat pentru captura), shinobijutsu (spionaj si furisare).
Cu cat este mai pasnica o epoca, cu atat trebuie sa depunem mai mult efort pentru a introduce aceste lucruri in antrenamentul nostru. In zilele noastre, avem mult mai multe la dispozitia noastra, iar aspectul combativ nu mai este asa de important, deci e in regula ca nu folosim tehnicile pe care le exersam in dojo. Ar fi o lume foarte nefericita aceea in care ar trebui sa folosim aceste tehnici zilnic si ma bucur ca nu o facem. Mai bine lasam aikido pe taramul care este uneori numit “folosirea nefolosirii” (muyo no yo), macar in ceea ce priveste tehnicile propriu-zise. Evident, se naste intrebarea: “Deci pentru ce mai facem asta?”. Eu spun ca scopul nu este sa antrenezi oameni care ii lovesc sau arunca pe altii si se plimba cu un chip pe umar. Dar totusi vrem sa ne antrenam intens si serios, asa cum faceau cei de demult, si ar trebui sa evitam sa fim lejeri sau sa tratam antrenamentul ca pe un dans. Cu alte cuvinte, practica noastra in aikido trebuie sa fie alerta si intensa. Aceasta este viziunea, in orice caz, si modul cum imi abordez propria practica.
In timpul anilor de razboi (incepand de prin 1941) exista o revista de arte martiale intitulata Shin Budo (Noul Budo), publicata de catre Ministerul de Razboi (Rikugunsho). Am obtinut copii ale tuturor articolelor despre aikido publicate in acea revista. In 1942, un reporter a mers la Iwama pentru a-l intalni pe O-Sensei si dupa ce am citit articolul care a rezultat, am fost mai impresionat ca oricand de O-Sensei.
Prin asta vreau sa spun ca, inca din 1942, Sensei Ueshiba era destul de cunoscut in randul esaloanelor superioare ale cercurilor militare japoneze. Il sustineau in multe feluri, inclusiv financiar, si cu tot acel sprijin ar fi putut foarte usor sa deprinda o atitudine aroganta si plina de importanta. Dar, in loc de asta, el a ales sa se retraga la Iwama. Cred ca actiunile sale din aceasta perioada din timpul razboiului sunt in concordanta cu ideile lui O-Sensei despre arta sa din perioada postbelica. Poate cel mai important aspect al acelei gandiri era intelegerea sa asupra faptului ca aikido este „o arta martiala bazata pe shinbu-fusatsu [literal – martialitate divina, fara povara omorului]” sau, cu alte cuvinte, ca aikido este o arta martiala prin care nu se distruge si nu se iau vieti omenesti.
AJ: Inteleg ca in timp ce lucrai la biroul Hombu Dojo ai contribuit la publicarea unui ziar numit Aikido Shimbum.
Fujita: Da, Sensei Arikawa facea toata munca de unul singur si i-am spus ca as vrea sa-l ajut. La inceput, nu ma ocupat decat de sarcini simple diverse, cum ar fi scrierea de adrese pe colete, dar, dupa un timp, Sensei Arikawa a „sugerat” ca ar trebui si sa scriu ceva, asa ca am inceput sa redactez articole bazate pe propriile viziuni si idei. Din acel moment,numele meu a inceput sa apara din plin in numerele revistei si, daca ne ramanea spatiu, scriam si unele dintre articolele nesemnate. Au existat momente cand Sensei Arikawa era plecat undeva, iar eu personal ma ocupam de editare si corectura. Uneori eram de-a dreptul disperat si lucram ca un nebun sa adun totul si sa scot revista la timp.
AJ: Cand O-Sensei vorbea despre aikido, amintea diverse zeitati (kamisama) si, totusi, aceste nume apar foarte rar in articolele publicate in revista. A fost aceasta o decizie editoriala intentionata?
Fujita: Nu, nu s-a luat vreo decizie anume in a omite mentionarea numelor exacte ale zeitatilor. Trebuie sa va aduceti aminte ca numele spiritelor kami japoneze nu sunt „nume” in sensul pe care il intelegm astazi; sunt mai mult precum nite descrieri care exprima calitatile specifice ale unui kami sau „rolurile” pe care le indeplinesc, ce fac s.a.md. Ca urmare, tind sa fie destul de lungi si, de fapt, probabil ca oamenii din vechime nu le-au folosit niciodata numele cele lungi cand se refereau la ele. Chiar si pentru ceva ca „Masakatsu Agatsu Katsuhayabi”, in scris e suficient sa utilizam doar cuvantul “kami”. Veti observa ca numele spiritelor kami nu apar niciodata in doka (poemele caii); daca le-ar fi inclus, nu ar fi fost posibil sa compuna un poem! (rade) Cu toate acestea, ele sunt folosite in Dobun (eseuri despre cale).
AJ: Cum s-a ajuns la scrierea Dobun?
Fujita: De fapt, O-Sensei nu a scris el insusi colectia Dobun; s-a bazat mai degraba pe o serie de prelegeri pe care le-a tinut. Nu-i placea sa impingi un microfon spre el, asa ca obisnuiam sa port un magnetofon dintr-acela mare cu benzi, ascuns, fireste, si sa-l pornesc cand vorbea. Sensei Arikawa lua dupa aceea benzile, si le aranja in forma scrisa. Mult din ceea ce a fost in Aikido Shimbun a venit din acele Dobun. Am inceput sa ma ocup de inregistratul prelegerilor lui O-Sensei prin 1956, dupa ce incepusem sa petrec mult timp in compania sa. Exista un grup informal de persoane care se aduna sa asculte prelegerile lui O-Sensei in mod regulat. Aceste adunari erau cunoscute sub numele de “Aiki no Tsudoi” („Prelegerile Aiki) si erau organizate in special de presendintele firmei Heibonsha Publishing si de sotia sa. Mi s-a spus ca ar trebui sa particip la aceste intalniri, asa ca intotdeauna aduceam magnetofonul.
In timpul acestor prelegeri, evident ca O-Sensei amintea destul de mult numele acestor kami, ceea ce insemna ca transcrierea benzilor de magnetofon era intotdeauna o sarcina dificila. A trebuit chiar sa incep sa studiez doctrinele Omoto si sa citesc unele dintre textele japoneze clasice, precum Kojiki (Cronici ale vremurilor trecute), ca sa inteleg ce spunea. Simpla intelegere a doctrinelor Omoto sau a continutului cronicii Kojiki nu va ajuta neaparat sa intelegeti intelesurile pe care le conferea el. Deseori, doar imprumuta cuvintele folosite in acestea ca un mod de a-si comunica ideile despre aikido, idei ale caror esenta si spirit pot fi gasite in forma cristalizata in Dobun.
Scrierile Dobun au fost apoi adunata si publicate de Kashiwagisha sub forma unei carti intitulate Aikido Shinzui (Esenta Divina a Aiki). Cei care practica aikido astazi nu mai citesc prea mult asa ceva, iar care nu se mai vinde bine, dar cred ca ea transmite esenta artei lui O-Sensei.
Exista, de asemenea, Takemusu Aiki, editata de Mr. Takahashi la Byakko Publishing, care este o colectie de materiale care aparusera anterior intr-o revista publicata de aceeasi companie. Dl. Takahashi nu a folosit un magnetofon, asa ca imi imaginez ca sarcina de a aduna toata acea informatie trebuie sa fi fost enorm de dificila pentru el. Il cunosteam de mult timp prin intermediul lui O-Sensei. Inainte de a se apuca de aikido, fusese unul dintre participantii la acele Prelegeri Aiki pe care le-am mentionat mai inainte. Unele dintre materialele din Takemusu Aiki dubleaza pe cele din Aikido Shinzui, pe care le-am compilat eu, dar, in orice caz, ambele reprezinta cuvintele lui O-Sensei. Nu veti gasi numele meu nicaieri mentionat pe aceasta din urma lucrare, Aikikai-ul detine drepturile de autor, dar, data fiind munca pe care am depus-o pentru ea, am un atasament deosebit fata de ea.
AJ: Privind inapoi la cariera ta in aikido e usor de constatat ca ai investit multa energie in a preda aikido in strainatate, si nu numai in tarile mari dezvoltate , dar si in multe dintre cele mai mici, de exemplu, in unele dintre tarile est-europene. Ai amintiri sau anecdote legate de acele experinte?
Fujita: Am inceput sa predau aikido in unele dintre tarile est-europene chiar dinainte de a-si incepe procesul de liberalizare si de ridicare a restrictiilor. Ambasadorul actual al Poloniei in Japonia este o persoana pe care am intalnit-o in Polonia si pe care o stiu de o decada, inca dinainte de a fi ambasador. Da, e adevarat, sprijnin dezvoltarea aikido-ului in Europa de Est de mai bine de 10 ani. Cred ca ar fi si mai bine daca instructori active de aikido in vestul Europei ar proceda la fel – e o distanta doar de o ora sau doua pe calea aerului pentru ei – dar, e tot atat de adevarat ca multi dintre ei predau la un nivel profesionist si si-au construit vieti acolo unde sunt si faptul ca trebuie sa manance sis a-si plateasca facturile inseamna ca, de cele mai multe ori, nu sunt in masura sa isi foloseasca timpul in mod voluntar si gratis pentru asa ceva. Intr-un fel, pentru ca sunt inca la Hombu Dojo, mai am posibilitatea sa ma deplasez in astfel de tari.
Din punct de vedere financiar, este foarte dificil sa mergi din Japonia in Europa de Est. Numai sa platesti cheltuielile de calatorie ar echivala cu ce castiga trei oameni intr-un an. Taxa pe stagiu acolo e ceva egal cu 100 de Yeni japonezi (in jur de 1.10 dolari), care pentru localnici are aceeasi valoare ca aproape 1000 de Yeni. Aceste aspecte financiare trebuie intelese cand te gandesti cum sa promovezi aikido in astfel de locuri. Pe de alta parte, multi oameni de acolo au propriile terenuri sau gradini unde cultiva suficiente legume pentru un an si multi isi produc propriile provizii de sunca, carnati si altele. Sunt autosuficienti din punctul asta de vedere, deci nu e nicio problema cu a avea ce sa mananci.
In mod surprinzator, cred ca, de fapt, sunt mai multi oameni care vor sa pratice aikido in Europa de Est decat in cea de Vest. De asemenea, dojo-urile pe care le-am vazut in Europa estica sunt complet diferite. In fostele tari comuniste, toate dojo-urile au fost la origini cladiri publice – nu exista cladiri private – si erau si foarte mari, cu minim 300 de saltele si, de obicei, mai bine de 500. Unele dintre ele erau atat de mari, incat se putea scrie cuvantul “aikido” de-a lungul salii cu saltele rosii. Cand partidul comunist a cazut intr-un final de la putere, toate aceste dojo-uri au devenit disponibile fara restrictii. Sunt si foarte bine echipate, cu dusuri, sauna si altele. Poate ca nu sunt multi bani pe acolo, dar au dojo-uri foarte bune.
Cand ma duc in Europa de Est, este de regula dupa o serie de stagii in Olanda. In fiecare loc de acolo, participantii imi dau cate 3000 de Yeni ca taxa de stagiu si, in loc sa pastrez banii, ii folosesc sa imi finantez calatoriile in Europa de Est. Data fiind situatia lor economica, oamenii de acolo nu-si permit sa-mi plateasca cheltuielile de calatorie, asa ca trebuie sa apelez la manevre precum aceasta ca sa pot merge la ei. Si nici nu percep taxa pentru stagii.
Cred ca ar fi bine daca mai multi tineri japonezi ar face eforturi sa mearga in tari ca acestea. Multe dintre ele, precum Polonia sau Bulgaria, au fundatii gen schimburi culturale dispuse sa finanteze astfel de calatorii. Astfel de legaturi exista acum, iar oamenii pot calatori acolo cu sufletul impacat.
In prezent, merg in Ucraina, Romania si Bulgaria o data pe an si, de asemenea, in Estonia si alte tari baltice.
AJ: Ce poti spune despre America de Sud?
Fujita: La inceput, am inceput sa merg acolo dupa ce i-am trimis o scrisoare lui Sensei Reishin Kawai acum aproape patru ani. In raspuns, a mentionat importanta cultivarii unor succesori care sa fie in stare sa poarte mai departe arta aikido-ului acolo si m-a intrebat daca vreau sa ii vizitez din cand in cand ca sa-i ajut cu asta. De atunci, ma invita in fiecare an.
America de Sud este chiar mai mare decat America. Cel mai mare dojo de acolo este in Sao Paolo, care are loc pentru pana la 200 de spectatori. Unii oameni vin acolo cu autobuzul si de la 3000 de km distanta, din regiunile marginase, asa ca dojo-ul este utilat astfel incat sa si poata sta acolo. Din punctual acesta de vedere, au un sistem mai bun decat Hombu Dojo din Tokyo; cred ca ar fi ideal daca Hombu Dojo ar avea facilitate de cazare pe care sa le ofere celor care vin din toate partile lumii.
AJ: Exista vreo discutie despre reconstruirea Hombu Dojo, luand asta in considerare?
Fujita: Ar fi imposibil in locul in care se afla in momentul de fata. Pur si simplu nu exista spatiu sa construiesti asa ceva acolo. Singura optiune reala ar fi sa construim un al doilea dojo ca anexa in alta parte. Un Hombu Dojo cu facilitate de cazare ar fi minunat, nu crezi? Chiar ar trebui sa ne gandim sa facem asta.
AJ: Intr-un interviu publicat intr-o alta revista, spuneai despre O-Sensei ca ar fi atins “muto no kurai” (literal, nivelul fara sabie). Poti sa ne spui mai multe despre asta?
Fujita: Daca e sa-l traducem literal, cuvantul “muto” din “muto no kurai” inseamna “fara utilizarea sabiei”, iar “kurai” este un alt mod de a spune “nivel” sau “grad”. Fondatorul insusi n-a spus niciodata ca aikido este “muto no kurai”, dar aceasta este interpretarea mea, ca aikido este o arta martiala care reprezinta “nivelul fara sabie”.
Aikido este, in esenta, taijutsu, care inseamna “corp” sau, cu alte cuvinte tehnici “fara arma”. Fie ca tii o sabie sau nu, corpul ramane baza oricarei miscari pe care o faci. Poti sa-ti folosesti corpul fara sabie, dar nu poti sa folosesti o sabie fara corp. O sabie sau orice alt fel de arma este folosita ca o extensie a corpului tau.
Bine, armele sunt folosite pentru eficienta in atacarea si infrangerea unui oponent. Dar este aikido o arta martiala care are scopul de a ataca si infrange un oponent? Nu cred ca O-Sensei a spus vreodata asta. Acest este cel mai important aspect care trebuie tinut minte in ceea ce priveste aikido, ca este, in esenta, o “arta martiala de protectie”, o arta martiala de “auto-aparare”.
Motivul pentru care am folosit termenul de muto no kurai – si se poate vedea asta si in Yagyu Shinkage-ryu – este ca trebuie exersat din greu si in profunzime pentru a invata cum se foloseste o sabie, atat de bine, incat, intr-un final, nici nu mai e nevoie s-o folosesti. De partea cealalta, daca intr-adevar folosesti o sabie, atunci, indiferent de cat de inalt e nivelul artei martiale, tot nu e vorba de altceva decat de lupta si ucidere. De a-I taia pe altii. Astfel, expresia “muto no kurai” descrie un maestru al artelor martiale care a ales sa nu foloseasca sabia si care are indemanarea sa nu o foloseasca. In viziunea mea, aikido este o arta martiala care incepe din acest punct, de la nivelul in care sabia poate fi folosita, dar nu mai este folosita. Din cauza ca incepe de la acest nivel, aikido este atat de greu de practicat bine. Pentru in incepator, sa pornesti de la nivelul muto no kurai este un lucru foarte dificil.
AJ: Fondatorul insusi a inceput sa practice arta sabiei in stilul Kashima Shinto-ryu in jurul anului 1937 si a studiat, de asemenea, sabia in diverse stiluri in Iwama dupa razboi. Ce rol au avut toate acestea ?
Fujita: O-Sensei era pasionat sa studieze tot felul de lucruri, inclusiv alte arte martiale, ca parte a eforturilor lui de ridica aikido si a-l perfectiona ca arta martiala. Iwama, cu campurile sale deschise si spatiile izolate, a insemnat pentru el un loc ideal pentru asta. Le studia pe cont propriu, in scop personal, asa ca nu a lasat nici un stil anume (ryuha) de arta a sulitei sau sabiei care sa-i poarte numele. Le practica pentru ca se gandea ca aikido ar beneficia de pe urma lor, dar nu le preda celorlalti. De fapt, aproape ca nu ne lasa niciodata sa ne antrenam cu armele. Totusi, cat timp a fost in Iwama, avea nevoie in mod evident de partener de antrenament si aceasta a fost Sensei [Morihiro] Saito. Sensei Saito dorea sa pastreze cercetarile pe care O-Sensei le-a intreprins in timpul acestor sesiuni de antrenament, asa ca a continuat sa le organizeze si inca le mai practica. Dar O-Sensei nu a vorbit niciodata despre 31-no-jo (kata de jo a celor 31 de pasi) sau despre orice altceva similar. Sensei Koichi Tohei, de asemenea, face un kata cu peste zece miscari sau asa ceva, iar Sensei Nishio are varietatea sa de antrenamente de sabie. Acestea sunt lucruri pe care diversi instructori le practica pe cont propriu.
Dar in viziunea lui O-Sensei – care e valabil de prin 1942 incoace – nu exista arme utilizate in aikido. Intr-o situatie de urgenta, se poate folosi orice e la indemana, dar in afara de asta, armele nu sunt parte a filosofiei sau practicii aikido.
AJ: A fost teoria miscarii corpului pe care ai enuntat-o mai devreme influentata de o alta arta martiala?
Fujita: Da, am tot studiat si alte lucruri, asa ca, inevitabil, am ajuns sa vad anumite similitudini si puncte comune intre acestea si aikido. In toate artele martiale, de exemplu, exista ideea de a nu-l lasa pe atacator sa te loveasca. Am mers la facultate la Universitatea Takushoku, iar karate, judo, sumo si kendo erau in mod obisnuit parte a programei de studiu. Ca parte a cursurilor mele, am invatat karate de la regretatul Sensei Masatoshi Nakayama si, de, asemenea, am studiat judo sub indrumarea lui Masahiko Kimura. Una peste alta, am fost foarte norocos sa am parte de un asa bun mediu al artelor martiale. Inca mai studiez diverse aspecte ale artelor martiale pe cont propriu. Chiar acum cateva saptamani, de exemplu, am participat la o ampla demonstratie kobudo (arte martiale clasice), care a durat de la 10:30 dimineata pana la 4:00 dupa-amiaza, si am urmarit intregul program indeaproape, de la inceput pana la sfarsit. Sunt multe aspecte de detaliu sau „ponturi” de gasit in astfel de lucruri si nu e vorba numai de demonstratiile de jujutsu, dar si de cele de kenjutsu (arta sabiei) sau de altele. Indiferent ca pot sau nu sa folosesc – sau chiar sa observ – detalii, asta e o alta problema si, din moment ce nu reusesc intotdeauna, simt nevoia sa continui sa invat.
O multime de oameni din afara Japoniei par a crede ca cei mai multi japonezi au studiat vreun fel de arte martiale, dar, de fapt, nu e asa. E pacat, ce-i drept, si mi-ar placea foarte mult sa vad mai multi japonezi apucandu-se de arte martiale. Nu trebuie sa fie aikido neaparat, dar sa fie ceva. Cum ii putem convinge sa faca asta? Cred ca dojo-ul privat (machi dojo) pe care il gasesti in cele mai multe dintre localitati si orase nu au probabil capacitatea sau organizarea de a stimula interesul pe o scara larga, asa ca sunt de parere ca acest lucru ar trebui sa se petreaca prin intermediul sistemului de educatie, prin integrarea artelor martiale in programele scolare. Am ridicat aceasta problema in mod repetat in cadrul Nihon Budo Kyogikai (Consiliul Budo al Japoniei), in care sunt membru al consiliului director. Cred ca aceasta ar fi una dintre cele mai bune modalitati de a reforma modul cum sunt predate artele martiale japoneze. Din pacate, exista atat de putini profesori calificati.
De asemenea, chiar daca elementele de baza sunt predate diferit de instructori diferiti, cum este cazul in aikido, atunci probabil ca Ministerul Educatiei s-ar opune introducerii lui in scoli. Din acest motiv, instructorii care tin mult la stilul lor individual de predare n-ar fi asa de potriviti pentru a preda in scoli (desi ar fi pentru a preda intr-un dojo). Intr-un cadru institutionalizat, aspectele de baza trebuie predate in moduri similare pana la un anumit punct, astfel indiferent de cine preda, rezultatele sa fie aceleasi. Asta nu e totul cand vine vorba de educatie, dar este cel putin un element important.
As spune ca unul dintre lucrurile care lipseste cel mai mult in zilele noastre, nu doar in aikido, cat in toate artele martiale, este o anumita latura „educativa”. O tema importanta de acum incolo va fi gasirea unor moduri de a face pe oameni sa inteleaga si sa practice artele martiale cat mai corect cu putinta. Practicantii de arte martiale tind sa nu se gandeasca prea mult la aceste lucuri si se concentreaza doar pe propria practica. Nu cred ca aceasta atitudine este potrivita pentru perioada si epoca si mi-ar placea sa vad niste schimbari in ceea ce o priveste.
de Stanley Pranin, Aikido Journal
Transpus in limba romana de Iulian Fira
