Seiseki Abe Sensei, 1995
Următorul interviu cu Seiseki Abe Shihan a avut loc în Dojo-ul lui Steven Seagal Sensei pe data de 11 iulie 1981.
Abe Sensei, cred că pentru prima oară l-ați întâlnit pe Ueshiba Sensei în timpul unei practici misogi înainte de război, corect?
Abe Sensei: Da, l-am întâlnit pe Ueshiba Sensei înainte de război. Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, un profesor de medicină de la Universitatea din Tokyo, Kenzo Futaki Sensei, organizase un Misogi-Kai (grup de practică a unor exerciții de purificare). În Ise (lăcașul altarului familiei imperiale dedicat ancestrului lor, Ameratsu Omikami, Zeița Soarelui) era un “misogi dojo” foarte bine dotat. După război însă, altarele și tot ce avea legătură cu kami (zeii) au fost oprimate și bineînțeles că Misogi Dojo a avut aceeași soartă. Mă tem că în prezent acolo sunt birourile unei alte organizații religioase. E păcat, un lucru realmente trist. Futaki Sensei începuse Aikido pe când avea mai bine de șaizeci de ani, era foarte respectat de O-Sensei. Acesta avea 65 de ani pe atunci, iar eu doar 25. Desigur, Futaki Sensei era foarte sănătos.
Îmi amintesc de un misogi-kai din 1941. Practicile de purificare necesitau să mâncăm trei mese pe zi, care includeau cam 4 căni de terci subţire făcut din orez brun și dușuri cu apă rece pentru a spăla impuritățile corpului și minți. Încercam astfel să atingem starea de chinkon (calmarea spiritului). La jumătatea acestei săptămâni extenuante trebuia să aibă loc și ceva amuzant pentru deconectare. În acel moment, un anumit Sensei s-a ridicat și a zis, “voi, tinerii din ziua de azi nu mai ştiţi ce înseamnă disciplină…”, apoi a continuat, “oricare dintre tinerii aici de față crede că mă poate doborî, să pășească în față.” Acestea fiind zise, trei dintre noi imediat s-au ridicat în picioare și au sărit la atac. Nu știu cum s-a petrecut totul, cert e că toți au ajuns pe jos. Apoi li s-a spus să ia un jo și să atace din ce unghi doresc. Acum ei deja gândeau, “Bunicuțul ăsta e rău de gură.” Dar din nou, fără cel mai mic indiciu, mă uit în stânga, mă uit în dreapta, și tot ce văd erau acești trei tineri zburând prin aer. Toată lumea a fost impresionată de aceste tehnici minunate. Cu toții eram foarte surprinși. Mai târziu am aflat că un om miraculos pe nume Morihei Ueshiba preda ceva numit “Ueshiba Ryu Taijutsu” (arta corpului, sistemul Ueshiba), iar dacă dăm vreodată numele lui, va trebui neapărat să studiem această artă. Toate acestea s-au petrecut în 1941. Simțeam că vreau să încerc arta, dar la vremea respectivă nimeni nu știa unde îl puteam găsi pe Ueshiba Sensei.
Pentru prima oară l-am întâlnit pe Ueshiba Sensei în Dojo-ul din Osaka al lui Bansen Tanaka Sensei. La vremea respectivă nu ştiam că era vorba chiar de ceremonia oficială de deschidere a sălii. Tocmai era în trecere prin zonă, când am observat un semn care titra numele lui Morihei Ueshiba. Cred că era un mod misterios al acestuia de a mă călăuzi... în orice caz, am intrat imediat înăuntru. Abia atunci am realizat că Dojo-ul se deschisese abia cu o zi în urmă, şi că demonstraţia de la misogi-kai făcuse realizată de acelaşi Ueshiba Sensei. Când am menţionat numele lui, am fost condus imediat sus la etaj. Acolo l-am întrebat pe Ueshiba Sensei, “Cum aţi învăţat o artă marţială atât de minunată?” Răspunsul lui a fost, “Prin misogi”. Ei bine, eu practicam misogi din 1941, şi când am auzit că Aikido vine din misogi, ceva a făcut “clic” instantaneu şi cele două au devenit una. Acolo şi atunci, m-am decis să mă dedic studiului Aikido şi să rămân alături de O-Sensei până la sfârşit.
Sensei mi-a povestit despre genul de misogi pe care îl făcea în timpul şederii din Hokkaido, atunci fusese unul dintre primii care au colonizat satul Shirataki. “Acolo, în toiul iernii, în mijlocul troienelor de zăpadă, chiar şi când gheaţa de pe râu avea 20-30 cm, făceam misogi. Am făcut şi chinkon în zăpadă. În fiecare dimineaţă mergeam la râu şi scoteam apa cu un căuș adânc, aşa încât deşi gheaţa era foarte adâncă în orice alt loc, era subţire acolo unde făceam eu misogi.” Doar ascultându-l mă apuca tremuratul.
Deci O-Sensei practica misogi deja înainte de a adera la religia Omoto. Mă întreb când să fi început Ueshiba Sensei această practică.
Păi exact nu ştiu nici eu, dar am fost de mai multe ori de faţă când se făcea misogi adevărat. La un moment dat eu şi O-Sensei am fost invitaţi în lăcaşul unui anume preot Shinto care trăia atândc în munţi, dincolo de oraşul Yokkaichi. Acest preot a devenit kyoshi (instructor autorizat) când Sensei a murit. În fine, acolo este o cascadă. Am o fotografie cu O-Sensei făcând chinkon sub apele ce cădeau, încă o mai am acasă. De vreme ce era complet dezbrăcat, ar fi fost indecent să o expun, aşa că o ţin într-un colţ mai întunecat (râde).
O-Sensei trebuie să fi avut în jur de 75 de ani la acea dată?
Aşa este, şi era extrem de sănătos. Corpul lui avea flexibilitatea unei persoane de 17-18 ani. Cu toate acestea, de-a lungul anilor a pierdut din greutate şi se văita că muşchii i se atrofiază. Dar, când îşi punea Ki-ul în ei, “bum!”, deveneau tari ca oţelul.
Credeţi că există o diferenţă semnificativă între tehnicile acelei perioade şi cele din perioada mai târzie a lui O-Sensei?
Referitor la stilul Aikido practicat în perioada din urmă, chiar şi fetele, bătrânii sau copiii le pot practica. E o mare diferenţă. Se poate spune că e o diferenţă în materie de severitate a antrenamentului. Înainte de război, era doar exigenţă și tehnică puternică, spre deosebire de tehnicile care învigorează partenerul, pe care le avem acum. Cu alte cuvinte, aceste tehnici puternice, cel puțin în cazul lui O-Sensei, erau ceva mai mult decât simpla putere de a face rău cuiva. El a avut această revelație (satori) a unei tehnici superbe care dă viață partenerului de antrenament. E un lucru cu adevărat minunat. Cred că motivul pentru care AIkido a devenit atât de popular astăzi este exact faptul că nu este doar o altă tehnică marțială, printre altele. Merge dincolo de acest aspect, dă viață. Este, de fapt, o unificare armonioasă cu Marele Univers – un lucru extraordinar.
În ce măsură credeţi că a fost Ueshiba Sensei influenţat de religia Omoto?
În sens religios E greu de zis. Cele mai mari influenţe din această zonă sunt kotodama şi Kojiki. Genialul Kojiki şi tehnicile pe care le-a creat O-Sensei sunt inseparabile. Când O-Sensei vorbea despre Kojiki, nu vorbea la nivel academic, scolastic. Pentru el, Kojiki era citit şi interpretat din perspectiva kotodama (ştiinţa sacră a puterii intrinseci a cuvântului rostit).
De fapt, prima oară când m-am întâlnit şi am discutat cu Seagal Sensei, am discutat despre Kojiki. Mi-a pus niște întrebări care punctau câteva din cele mai însemnate pasaje din Kojiki – genul de întrebări despre care japonezii nu ştiu suficient ca să le pună. Îl respect pentru asta. Dacă am urmări această idee puţin mai departe, ajungem invariabil şi la Omoto.
Bineînţeles, aceste concepte sunt foarte importante în Aikido, dar practicanţii occidentali nu prea au cum să ajungă în contact direct cu aceste lucruri. Înseamnă oare acest lucru că pentru ei este imposibil să practice Aikido adevărat?
Nu cred. În Aikido nu facem distincţie între a fi şi a nu fi japonez. Aceasta, pentru că pe măsură ce te adânceşti în practica Aikido, vei ajunge în mod firesc la un fel de Kojiki şi un fel de kotodama. Cu alte cuvinte, dintr-o perspectivă mai largă, putem spune că Omoto nu este singura religie, iar kotodama lui maestrului Deguchi nu e singura formă de kotodama. Dacă mergem în Europa, vom găsi Biblia; în India, budismul; şi aşa mai departe. Cu toate acestea, fie că vorbim despre creştinism, budism sau despre altă religie, în mod fundamental acestea încearcă să atingă acelaşi ideal. În Kojiki găsim expresia “Amenominakanushi Omikami.” Aceasta înseamnă să devii un trup cu Marele Univers. E acelaşi lucru exprimat altfel. În cazul Japoniei trebuie să aprofundăm Kojiki. Dacă nu eşti japonez, e suficient ca în mintea ta să existe, dincolo de tehnicile pur fizice, o anumită căutare de ordin spiritual. Dacă ai încorporat acest element în antrenamentul tău, atunci vei ajunge la Aikido. Oricine pătrunde în profunzime în acest tip de Budo, moştenit de la O-Sensei, păşeşte mai devreme sau mai târziu pe tărâm religios.
Personal, eu de asemenea practic shodo (calea caligrafiei). Atunci când, în ce mă priveşte, frumuseţea estetică a caligrafiei s-a unit cu religia, am simţit pentru prima oară că înţeleg ceva din umanitate. Nu credeți că, deși o persoană nu poate înţelege anumite caractere, undeva în inima ei ceva intră în rezonanţă cu imaginea a ceea ce este scris? Acesta este kokyu. Acesta este ki.
E clar că vorbiţi dintr-o cunoaştere intimă a acestor lucruri referitoare la O-Sensei. Ne mai puteţi spune câte ceva despre el?
Sunt prea multe de zis! (râde) Vreme de douăzeci de ani, am petrecut câte o săptămână pe lună împreună cu el. Dar există o istorioară hazlie pe care aş putea să v-o relatez, care circulă printre cei care o cunosc deja sub numele de “Nici o sabie reală nu l-ar putea despica”.
O dată, în timpul unei demonstraţii, Kazuo Chiba Sensei l-a atacat pe O-Sensei cu o sabie de lemn şi l-a lovit violent în creştetul capului. Mă aşteptam să-i văd capul spart şi sânge curgând din rană. Cu toate acestea, O-Sensei a fost nevătămat. Vă amintesc că O-Sensei nu prea mai avea păr în acea perioadă şi sunt braţele puternice ale lui Chiba cele care l-au lovit. Sunt sigur că dacă era vorba de o persoană obişnuită, efectul ar fi fost dezastruos. Ei bine, noi am înregistrat întregul eveniment. În general O-Sensei nu agrea înregistrările propriei sale voci, aşa că aveam microfonul ascuns (râde). A fost o demonstraţie pentru compania Sumitomo, aşa încât era multă lume importantă care urmărea demonstraţia. Zdrang! S-a auzit un sunet asurzitor şi toată lumea a sărit în picioare. Dar O-Sensei a tratat totul cu nonşalanţă observând: “Nici o sabie reală nu ar putea despica acest cap al meu!”
Alt lucru remarcabil era viteza cu care se deplasa O-Sensei. Cei care îl urmam cărând bagaje abia ne ţineam după el. Acesta era cel mai misterios lucru legat de viaţa lui cotidiană, pentru că el se mişca ca şi cum ar putea zbura.
Ah, şi am mai fost cândva părtaş la un eveniment inexplicabil. Asta era pe vremea când accidentele de circulaţie nu erau atât de frecvente ca în ziua de azi. Vă amintiţi de tramvaiele electrice de pe vremuri? Acum au dispărut din Osaka, bineînţeles, de când a apărut metroul. Ei bine, O-Sensei, încă o persoană şi cu mine luaserăm o maşină pentru a ajunge undeva, şi pe drum ne-am lovit de un astfel de tramvai. Dacă un automobil se loveşte în acest fel de un tramvai, din lateral, cel mai probabil s-ar răsturna în urma șocului. În mod normal pasagerii ar fi răniţi grav, dacă nu morţi. Cu toate acestea, în cazul de faţă maşina noastră doar s-a scuturat zdrăngănind foarte tare, s-a învârtit o dată în aer şi apoi a căzut din nou pe sol. În momentul în care maşina a lovit tramvaiul, O-Sensei şi-a concentrat Ki-ul şi a făcut chinkon.
Toată sticla din geamuri s-a făcut ţăndări. De vreme ce tramvaiul s-a oprit după ce a fost lovit, ne-am dat jos din maşină şi am dat resturile distrugerii la o parte din drum, pentru a nu incomoda traficul. Apoi am luat o altă maşină şi ne-am continuat călătoria spre Dojo, aflat lângă stadionul Osaka. Până atunci nu prea am simţit nimic. De acolo am mers până la urmă la un spital, unde mi s-a spus că am leziuni serioase care vor necesita cam o lună până la vindecare. O-Sensei a fost complet neatins în urma incidentului.
În altă ordine de idei, am auzit că O-Sensei începuse să studieze caligrafia în 1954.
Da, aşa este. O-Sensei a observat că, “în cazul caligrafiei, când termini ai ceva palpabil în mână, pe când în Aikido dimpotrivă, nu pot transmite esenţa decât cuiva care înţelege deja Ki-ul. În shodo am descoperit un lucru minunat.” Sensei a spus acest lucru, şi s-a străduit foarte mult în caligrafie. Obişnuia să se uite la un lucru, după care îl scria din intuiţie sau din impresia directă pe care acel lucru o lăsa. Când mă vedea că scriu ceva, spunea: “E extraordinar. Mi-ar plăcea să scriu şi eu acest lucru.” Fără a-i spune eu care sunt elementele fundamentale ale artei caligrafice, doar uitându-se, “bang!”, el intuia instantaneu esenţa acelor caractere. De exemplu, dacă luăm cuvântul “Aikido”, se uita la carctere şi era capabil să le scrie imediat. Nu e vorba că ar fi fost impresionat de stilul meu. Mai degrabă avea o intuiţie directă la mod vizual; şi prin propriul său kokyu (respiraţie) era capabil să asimileze esenţa. În caligrafia lui O-Sensei vedem întregul univers - universul însuşi, ca şi pe O-Sensei însuşi. Scrisul lui va rămâne veşnic vibrant şi viu.
Abe Sensei, cam când aţi luat în mână pensula de scris?
Puţin înainte de a începe misogi. Când am realizat că nu pot găsi Calea prin shodo, am devenit deprimat. În acea perioadă dificilă am aflat despre misogi. De fapt abia acolo, acasă la Futaki Sensei, am înţeles cam ce ar trebui să fie shodo. Acum, când predau caligrafia, încep exact ca şi cum aş începe un antrenament de Aikido – cu kokyu (exerciţii de respiraţie). Bineînţeles, o persoană care predă altora Aikido nu are nevoie de tehnicile din shodo, acest lucru se vede clar în cazul lui O-Sensei. E suficient dacă scrii în ritmul propriului tău kokyu din aiki. Nu poţi învăța pe nimeni cu forța. Când ţi se predă acest lucru, cel mai bine este să stai jos în tăcere şi să observi. Acesta este un shodo autentic, pentru că pleacă de la kokyu. Esenţa pensulei se găseşte în lucruri ce nu pot fi văzute cu ochiu liber. Cu alte cuvinte, în kokyu. La ora actuală forma modernă de shodo a degenerat în domeniul vizibilului - simple trăsături de pensulă, mici trucuri și scamatori formale, de suprafață, tehnici clişeistice lipsite de spirit. Sensul artei caligrafice japoneze autentice a fost uitat. E o mare pierdere.
Am auzit că aţi trăit o bună bucată de vreme împreună cu Ueshiba Sensei. Ne puteţi relata ceva din acea perioadă?
Dimineţile. Veneau atât de devreme... Mai întâi, făcea misogi cu apă rece, apoi se ruga în faţa altarului Shinto din interior, urmate de chinkon şi alte gesturi ritualice. Toate acestea ocupau împreună puţin mai mult de o oră şi erau o parte firească a rutinei de dimineaţă. Din acest motiv, somnul ne era limitat cam la trei ore. Vara Sensei era cel care se trezea primul, în zorii zilei, uneori în jur de patru dimineaţa. Asta însemna că eu trebuia să mă trezesc cam cu jumătate de oră mai devreme, să fac misogi, să pun keiko-gi-ul pe mine (uniforma de antrenament) şi să aştept în seiza în caz că Sensei avea nevoie de ceva. Iarna, de vreme ce soarele răsare mai târziu, puteam dormi cam cinci ore.
Apoi seara, Sensei mergea la culcare destul de devreme. După ce Sensei se aşeza în pat, îi citeam din anumite cărţi. Uneori mă ruga să îi citesc din cărţi sau reviste în vogă pe atunci. Pe măsură ce citeam, dacă ajungeam la o scenă de luptă cu sabia, Sensei sărea din pat şi punea în scenă lupta, “Aha, acea tehnică venea cam aşa...” Deci după ce se retrăgea, erau orele lui Sensei de relaxare. Căci în vreme ce era în picioare în timpul zilei, abordam doar pasaje grele dni Kojiki sau conferinţe legate de kotodama, vedeţi dv. Indiferent ce îl întrebam, îmi dădea un răspuns imediat. Cu siguranţă avea o înţelegere foarte profundă a Kojiki.
Pentru a trece la subiectul Aikido legat de O-Sensei, am observat că nu puteam învăţa nimic daca nu pierdeam din greutate. Corpul meu trecea printr-o stare subtilă, ciudată. De fiecare dată când primeam un telefon de la Hombu Dojo că Sensei avea să vină în ziua cutare, corpul meu începea să piardă din greutate (râde). În orice caz, am realizat că dacă îmi menţin greutatea, nu eram în stare să asimilez nimic din ce ne arăta sau spunea O-Sensei. Din acest motiv slăbeam două, trei kilograme şi în acest fel totul devenea extrem de interesant. Circulaţia mea sanguină se îmbunătățea la rândul ei. Bineînţeles, acesta era tot efectul puterii invizibile a Ki-ului lui O-Sensei.
Apoi mai erau momentele în care O-Sensei intra în baie (ofuro). Noi trebuia să pregătim baia şi să reglăm temperatura apei înainte ca Sensei să intre, dar până când Sensei îşi făcea baia, nici un uchideshi nu avea voie să atingă apa direct. Toată aceasă reglare a temperaturii apei se făcea cu o găletuşă. Apoi la un moment dat, unul din noi a folosit din neatenţie mâna. Sensei şi-a dat seama imediat şi a răbufnit, “Cine a intrat în baia mea?” Vedeţi, dacă încerci apa în acest fel, apa caldă dizolvă uleiurile de pe mână. Sensei era suficient de sensibil ca să simtă până şi acest lucru. Cred că această calitate e ceea ce numim kan (un fel de al şaselea simţ). Acest gen de lucruri reprezentau dificultăţile invizibile pentru uchideshi, dar cred că acesta era de fapt Ki-ul lui O-Sensei. Nu doar Ki-ul din Aikido, un Ki uman - ceva învăţat prin intermediul corpului. Şi până la urmă e vorba de vechiul proverb, “budo începe şi se termină cu politeţe (plecăciune)”. Eticheta trece ca un fir roşu prin învăţăturile lui O-Sensei. Acest lucru nu poate fi însă predat sau învăţat doar prin transmisie verbală. Trebuie să parvină prin kan, îl înveți în viaţa de zi cu zi. Asta e partea frumoasă.
Printre lucrările mele se regăsesc colecţii de doka (cânturi ale Căii) în care am împărțit poemele lui O-Sensei între cele dinainte de cel de-al doilea Război Mondial și cele de după. Am încercat, pornind de la aceste opere ale lui O-Sensei, să trag nişte concluzii privitoare la Aikido-ul de înainte şi de după război. De aceea simt că dacă am citi aceste lucruri cu atenţie, am înţelege gândirea lui O-Sensei cu privire la Aikido. Aceste texte te pot ajuta să înţelegi modificările care au transformat Aiki-Budo-ul prebelic în Aikido-ul modern de astăzi; de la moarte sigură (hissatsu) la “Bu este iubire”. Mi-aş dori să le văd cândva traduse în engleză, aşa încât practicanţii Aikido din toată lumea să le poată citi, dar mă gândesc că asemenea cânturi ar fi destul de greu de tradus.
Interviu realizat de Stanley Pranin
Tradus din engleză de Daniel Forga
