 |
| Samurai în costumaţie completă, circa 1860, fotografie de Felice Beato. |
Samurai este un termen care a fost folosit în Japonia pentru a desemna indivizi aparținînd nobilimii militare. Cuvîntul samurai este derivat din verbul japonez saburau (de unde a derivat și numele masculin "Saburo") însemnînd a servi. Samuraiul era literar servitorul unui nobil.
Au existat și femei samurai. Chiar și ele se ucideau dacã erau îndemnate de soț sau de cãpetenia localã. Spre deosebire de bãrbați ele își tãiau beregata.
Samuraiul de orice rang îl putea ucide fãrã sã dea socotelã pe orice persoana inferioarã lui ca grad social (țãranii, negustorii), dupã bunul lui plac, indiferent dacã era bãrbat, femeie sau copil, indiferent de motiv sau chiar pentru a-și încerca tãișul sabiei. Se crede cã sabia samuraiului era cea mai agerã din lume, chiar mai agerã decât celebra Sabie de Damasc
În Japonia doar samuraiului îi era îngãduit sã poarte arme. Oricine ataca un samurai era considerat a fi un rãzvrãtit și era executat pe loc. De asemenea oricine vedea un atac de nesupunere și nu informa autoritãțile de îndatã era omorât, iar pedeapsa sa cãdea și asupra familiei sale.
Istoric
Samuraiului, luptătorul medieval, i s-a atribuit statutul de model suprem și mereu actual al desăvârșirii japoneze.
În secolul al XII-lea existau și războinicii proveniți din rândurile țăranilor, dar aceștia erau puțini. Șefii lor, samuraii, erau stăpânii satelor respective și vasalii direcți ai shogunului. Sub comanda lor se aflau luptători care înainte de a porni la luptă se parfumau, se machiau și își înnegreau dinții, obicei abandonat în anul 1870.
Ca vasali, samuraii datorau suzeranului lor fidelitate necondiționată și asistență militară imediată, după care erau recompensați pentru serviciile prestate. Samuraiul purta două săbii, una lungă (katana) și una scurtă (wakizashi). Ei erau cei care-i apărau pe shogun și pe daimyo – nobilul feudal.
Normele cunoscute sub denumirea de codul „războinicului” (Bushido), nu întotdeauna respectat, exaltau ideea de onoare, de respect față de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran și de dispreț față de moarte. Esența codului războinicilor rămânea simtul datoriei. Codul onoarei și al devotamentului absolut pentru seniorul lor sau pentru împărat îi situeaza pe samurai în relație cu cavalerii europeni din evul mediu, dar cu deosebirea că din codul samurailor lipsea idealul religios.
 |
| "Cei trei samurai dansatori" de Iwasa Katsushige (1578 - 1650). |
Spre a evita umilința captivității, iar mai târziu spre a demonstra credința față de stăpân, sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior direct, a apărut obiceiul numit vulgar harakiri - care înseamnă „a-ți spinteca burta” sau, cu un cuvânt mai elegant, derivat din chineză, seppuku. Act voluntar în situațiile indicate mai sus, acest mod de sinucidere devenea obligatoriu când, ca o favoare ce li se făcea samurailor, aceștia erau condamnați la moarte. Pentru înfăptuirea sinuciderii se alegea un pumnal special, un anume cadru (în unele case medievale existau încăperi sau curți interioare anumit destinate) și se stabilea prezența martorilor. Unul dintre martori, cel mai bun prieten, îi făcea sinucigașului serviciul de a-l decapita sau de a-i tăia carotida, după deschiderea abdomenului.
Samuraii cei mai bogați posedau reședințe vaste, putându-i adăposti pe vasalii și pe războinicii lor. Fortărețele erau construcții provizorii, abia în secolul al XVI-lea construindu-se castele fortificate din piatră, asemănătoare celor europene.
În război, samuraiul, călărind pe un cal, încărcat cu harnașamente grele și somptuoase, purta o armură făcută din plăci de fier, coifuri de fier bogat decorate, încălțăminte din piele de urs, un arc mare, tolba cu săgeți, un pumnal și una sau două săbii. Nu lipsea niciodată din echipamentul unui samurai un steag și un evantai de care samuraiul se servea pentru ca gesturile lui să pară cât mai marțiale când dadea ordine trupei. Luptătorii simpli erau echipați mai ușor, desculți sau cu sandale ușoare de papură, purtau pantaloni scurți și jambiere groase de cânepă și piele, o halebardă lungă, o sabie, unii având și arc cu săgeți. Pentru protecție aveau un scut de lemn mare și foarte greu. Un samurai trebuia neapărat să știe să cânte la un instrument, de obicei flaut.
 |
| Clan de samurai, (Satsuma samurai) în timpul perioadei războiului Boshin, circa 1860, fotografie de Felice Beato. |
Înainte de începerea luptei samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic, de rang cât mai înalt, din tabăra adversă. Adeseori, în caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, șefii de clan obligând sute de războinici, vasali și servitori să-și ia viața. În unele cazuri, spre a fi un exemplu urmașilor, sinuciderile erau spectaculoase. Prizonierului de rang înalt i se permitea să compună un poem de adio, care apoi era trimis ca amintire familiei lui, împreună cu capul sau cenușa prizonierului. Ceremonii religioase se oficiau în cinstea celor căzuți în luptă. Familia samuraiului decedat îi scria numele pe o tăbliță, păstrată apoi pe altarul casei. În grădină, sub o piatră de mormânt, în locul corpului său, pierdut pe câmpul de luptă, familia îngropa o șuviță de păr sau un obiect drag ce aparținuse războinicului.
În Japonia, la începutul epocii medievale normele de drept cutumiar erau diferite de la o regiune la alta. În general, șeful familiei era acela care își judeca și sancționa membrii familiei și servitorii. Când lipseau dovezi sau martori, o preoteasă-ghicitoare căzând în transă stabilea „adevărul”. Începând din secolul al XIII-lea, cel care judeca toate cauzele era samuraiul local, potrivit unor norme stabilite de guvernul shogunal. Pedepsele erau în funcție nu numai de gravitatea delictului, ci și de poziția socială a vinovatului: cu cât această poziție era mai înaltă, cu atât pedeapsa era mai severă.
Copiii războinicilor purtau încă de mici o sabie de lemn și deprindeau de timpuriu mânuirea arcului și călăritul. Ei erau în general educați și instruiți, în mod sumar, în familie.
Începând din secolul al XIV-lea s-a instituit obiceiul ca defunctului să i se dea un nume postum. În ajunul înmormântării familia și prietenii se adunau în casa decedatului, pentru priveghi, aducând daruri și flori. Se servea o cină frugală, după care, la lumina torțelor, se duceau cu toții la cimitir unde defunctul era îngropat sau ars împreună cu obiectele la care ținuse cel mai mult. Deasupra mormântului se așeza o grămadă de pietre și se depuneau alimente pentru spiritele înfometate, spre a nu-i tulbura pe cei vii. Văduvele care nu voiau să se recăsătorească își tăiau părul. În timpul doliului se purtau veșminte deosebite, albe și era interzis să se mănânce carne. Doliul dura între 3 și 400 de zile, în funcție de gradul de rudenie.
 |
| Samurai cu sabie, cca. 1860 |
Un samurai din secolul al XVII-lea pe nume Miyamoto Musashi spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte. Codul războinicului impunea onoare, respect față de cuvântul dat, spirit de sacrificiu și dispreț total față de moarte. Spre a evita umilința captivității, iar mai târziu spre a-și demonstra credința față de stăpân sau spre a protesta împotriva conduitei nedrepte a unui superior, în secolele XIII-XIV a apărut obiceiul numit harakiri (ceea ce se traduce prin "a-ți spinteca burta") sau seppuku, derivat din chineză. Adeseori, în caz de înfrângere, în urma luptelor, aveau loc chiar sinucideri colective, șefii de clan obligând la acest act disperat sute de războinici.
Esențial de reținut este că niciodată moartea nu i-a îngrozit pe japonezi. Moartea însemna o firească și binefăcătoare reintegrare în natură a defunctului, care devenea spirit, urmând să-i protejeze pe cei vii, dacă aceștia continuau să-l venereze.
În secolul al XIX-lea, un număr apreciabil de samurai sărăciți își refac situația economică devenind comercianți la Nagasaki, Osaka și Edo. Unii dintre aceștia își ridicaseră gradul de pregătire intelectuală, afirmându-se în domeniul literaturii și artelor.
Odată cu instaurarea Erei Meiji din 1868, rolul samuraiului medieval va primi alte valențe, lucru firesc într-o societate care intra în Epoca modernă.
Articol preluat si tradus din:
