Interviu cu Mitsugi Saotome Sensei, 8 Dan Aikikai

Stanley Pranin: Ce ne puteți spune despre experiența dv. în aikido? Cum a început totul? 

Saotome Sensei: Am practicat judo când eram în liceu. Am fost însoțit la dojo-ul Kuwamori cu o recomandare din partea instructorului meu de judo pentru că el era de părere că aikido mi s-ar potrivi. Așa am aflat prima oară despre aikido. La vremea respectivă Seigo Yamaguchi Sensei era cel care ținea lecțiile de aikido. Eram mai robust decât sunt acum, cântăream cam 90 kg. Obișnuiam să câștig meciurile de judo la Tokyo. După antrenament, Yamaguchi Sensei mi-a spus să îl prind de degete. În clipa în care l-am prins, am fost proiectat. Nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat și am crezut că m-am împiedicat de marginea saltelei. Așa că am încercat din nou. Cred că am fost aruncat în acest fel de patru sau cinci ori. Mă proiecta cu degetele, și de asemenea când l-am prins de umăr. Așa a început totul. După antrenament, am stat de vorbă cu Yamaguchi Sensei și Kuwamori Sensei nu doar despre arte marțiale, ci și despre alte lucruri, precum filosofia orientală. M-am bucurat să pot face acest lucru, pentru că duceam lipsa unor asemenea discuții pentru a mă ghida mai departe în viață. Încă îl respect pe Kuwamori Sensei și am fost foarte impresionat de către Yamaguchi Sensei. Așadar am intrat în acest dojo, continuând în paralel antrenamentul la judo. 

Stanley Pranin: Asta s-a petrecut după ce Yamaguchi Sensei s-a întors din Burma? 

 

Nu, înainte. Kuwamori Dojo a fost primul dojo afiliat la Aikikai după război. Pe atunci, Aikido Doshu Kisshomaru Ueshiba obişnuia să vină la sală, deşi noi îi spuneam Wakasensei. Mi-am imaginat că avea să fie tipul clasic de artist marţial, impunător fizic, dar el arăta mai degrabă ca un profesor universitar şi vorbea foarte curtenitor. M-a impresionat, era un adevărat gentleman. Am fost surprins să îi văd mâinile groase, robuste. Era altfel decât ceilalţi instructori, cei pe care îi ştiam de la judo. Am vorbit cu el despre numeroase subiecte, şi am început să apreciez aikido chiar şi mai mult decât înainte. 

La vremea aceea Wakasensei era încă angajat de Osaka Securities Company. Atunci am început să practic aikido. Shoji Nishio era de asemenea prezent. Şi Nobuyoshi Tamura începuse cam cu trei luni de zile înaintea mea. Acest lucru se întâmpla acum 37 de ani [ca. 1954]. Voiam să devin uchideshi, lucru care nu s-a petrecut până în 1961. Pe atunci şi Tamura mai lucra încă în afara dojo-ului, deşi era uchideshi. Nu era ca acum, când dojo-ul oferă profesorilor tineri un salariu. 

Când l-am întâlnit prima oară pe O-Sensei, eram elev la liceu. Practicam în vechiul Hombu Dojo. Sala nu era murdară, dar saltelele erau ferfeniţă. O-Sensei, cu barba lui majestuoasă, vorbea elevilor. Nu ştiam cine era el pe atunci. O-Sensei mi-a vorbit mie mai întâi, pentru a-mi ura bun venit. Atmosfera din jur era tensionată. Am fost foarte surprins, şi am simţit un uşor gâdilat în şira spinării. Nu ştiu dacă acea experienţă se poate numi un fel de trezire spirituală, dar am fost foarte surprins. Pe atunci obişnuiam să vizitez diferiţi maeştri ai altor arte marţiale, nu doar din judo, dar nici unul nu era ca O-Sensei. O-Sensei avea mai bine de şaizeci de ani, dar avea o ţinută foarte demnă. A fost o ocazie extraordinară, faptul că l-am putut întâlni. M-a impresionat foarte puternic, şi acest lucru m-a făcut să simt că aş putea renunţa la tot pentru a studia aikido sub tutela lui. 

Stanley Pranin: Cine preda în general la Hombu pe atunci, Wakasensei? 

 

Wakasensei ţinea lecţiile de dimineaţă, iar apoi mergea la muncă. Yamaguchi Sensei conducea majoritatea antrenamentelor. 

Stanley Pranin: Se ţineau antrenamente atât dimineaţa, cât şi seara? 

Da. Dar la început nu erau aşa multe antrenamente. Numărul lor a crescut în timp. Pe atunci eu mergeam la lecția de la 8:00 la 9:00 dimineaţa, care de regulă era ţinută de O-Sensei. Dacă veneau zece practicanţi, Doshu făcea câtevea comentarii legate de numărul mare de participanţi. Era încă tânăr pe atunci. Îmi amintesc că obişnuiam să practicăm kakarigeiko (antrenament cu atacuri continue) cu Doshu. În ziua de azi aikido este cunoscut, dar pe atunci multă lume întreba ce este aikido, chiar şi la Tokyo. 

Când am devenit uchideshi, O-Sensei mă certa mai mult decât pe orice alt elev. Am fost uchideshi vreme de 15 ani, şi poate de aceea îi venea mai uşor să mă certe pe mine. Eram destul de stângaci, în vreme ce alţi uchideshi învăţau mult mai repede. Am fost ultimul care a rămas ca uchideshi. Pe când O-Sensei mai trăia, arta sa se schimba în fiecare an, evolua în permanenţă. Voiam să îl urmăresc pe O-Sensei în timp ce se antrena. De aceea am rămas lângă el cel mai mult timp ca uchideshi [râsete]! 
 

Stanley Pranin: Tehnica sabiei aţi învăţat-o tot de la O-Sensei? 

Pe vremuri, cei care erau shihan obişnuiau să predea cu schimbul duminica. Cred că într-o zi O-Sensei era plictisit şi mi-a zis, uitându-se în birou: “Cine este astăzi aici, Saotome?” Mi-a spus apoi să închid ferestrele, în vreme ce eu mă întrebam ce are de gând. Apoi mi-a poruncit să aduc un bokken. “Iată o kata de sabie pentru o luptă reală,” a zis şi mi-a arătat-o. Stilul lui de gândire era unul de tip tradiţional. Îmi spusese să închid geamurile ca să nu ne vadă nimeni, pentru a nu-i fura tehnica. “Nu vei deveni în veci un maestru!” îmi zicea [râsete]. Nu puteam înţelege deloc. Acea kata era puţin diferită de kumitachi. Mi-a arătat-o rapid, în vreo cinci minute. 

Stanley Pranin: Cu câţiva ani de zile în urmă, observându-vă la antrenament, am observat că folosiţi fukuro shinai, sabia de bambus a școlii Yagyu, cred. O mai folosiţi la practică? 

Toţi elevii mei o folosesc. Motivul pentru care folosim sabia de bambus a şcolii Yagyu e faptul că dacă am folosi bokken-ul pentru a învăţa elementele de bază, putem să ne lovim degetele, şi în felul ăsta devenim timorați la antrenamentul cu sabia. Dacă suntem loviţi la modul serios de un bokken, ne putem răni destul de grav. Nu acesta este scopul. Dacă ne antrenăm cu sabia de bambus, ne simţim mai în siguranţă, pentru că o lovitură cu o astfel de sabie nu duce la vătămări grave. Chiar dacă simţim durere, nu se va ajunge la oase rupte. Ca atare, vom reuşi să atingem un anumit nivel de expertiză relativ repede. Dacă folosim bokkenul, vom deveni tensionaţi. Dacă folosim sabia de bambus, putem practica relaxaţi, fără teamă sau ezitare. Mai târziu folosim şi bokkenul. În acest fel, elevii pot ajunge a stăpâni sabia și kumitachi. 

Pe de altă parte, dacă antrenamentul e lipsit de orice pericol real, vom ajunge să ne antrenăm superficial. Trebuie deci să fim atenţi cum ținem sabia în mână, pentru a nu ne răni. Altfel, nu vom reuși să înțelegem cu adevărat kumitachi. Va sfârși prin a fi o simpla kata. Nu vei putea să îți armonizezi sau să îți folosești ki-ul deloc. Deci după ce au invatat lucrurile de baza legate de sabie, elevii mei trebuie sa se antreneze cu bokkenul. De vreme ce sunt obisnuiti cu miscarile, acum pot controla sabia. Astfel, ne antrenam in mod gradat. 

Stanley Pranin: Morihiro Saito Sensei, spre exemplu, a organizat mişcările de sabie şi baston învăţate de la O-Sensei. Ce fel de kumitachi aţi conceput dv. pentru “Aikido Schools of Ueshiba”? 

Stilul de predare al lui O-Sensei depindea foarte mult de împrejurări. Persoanele care au învăţat de la O-Sensei execută mişcările cu sabia sau bastonul în mod diferit. De vreme ce sabia lui O-Sensei era Aiki Ken, sabia din Aikido, lucrurile sunt greu de înţeles. Trebuia să îl urmăreşti cu foarte mare atenţie. În plus, era necesar să sistematizezi singur învaţatura. Când am văzut demonstraţia lui Morihiro Saito Sensei cu sabia şi bastonul la Friendship Demonstration m-am gândit: “da, O-Sensei a predat şi aşa ceva.” Dar într-un fel era diferit. Saito Sensei a organizat bine ce a învăţat. Metoda mea de antrenament cu sabia şi felul in care fac eu kumitachi sunt diferite. Asta, pentru că experientele noastre diferă. 

Stanley Pranin: Acesta e un lucru pe care Shoji Nishio Sensei l-a spus clar. La vremea respectivă accentul în antrenament la Hombu Dojo era pus pe taijutsu, dar şi armele (ken şi jo) erau considerate importante. Cu toate acestea, pe vremuri nimeni nu preda ken sau jo în mod sistematic la Hombu Dojo.  

O-Sensei preda armele la stagii de antrenament pe atunci. El ne arăta elementele de bază. Poate că nu e frumos să spun acest lucru, dar cei care veneau la dojo din afară erau priviti ca niste oaspeti. Elevii adevăraţi erau uchideshi care îl serveau pe O-Sensei. De vreme ce aceia care veneau din afară erau oaspeţi, erau trataţi desigur cu indulgenţă. Aceştia nu erau mustraţi dacă făceau aceleaşi greşeli pe care le făceam noi. Dacă eu însă făceam o greşeală, eram pus la punct imediat si mustrat foarte sever. 

În prezent predau în America, dar nu am predat nicicand elevilor zicandu-le ca nu sunt in stare sa priceapa. Nu stiu exact cum se desfasoara antrenamentele la Hombu in momentul de fata, dar eu cer elevilor mei sa faca mai mult decat se cere in Japonia. Le arat cum sa foloseasca si alte lucruri in afara de jo si ken. Folosim si armele noastre in plus fata de ceea ce am invatat de la Osensei. Spre exemplu, bete. Toate astea sunt parte din aikido. Important e faptul ca folosim sabia sau bastonul ca metoda de antrenament in aikido. Nu suntem kendoka, nici practicanti de jo. Aceste arme sunt folosite ca modalitate de antrenament. Le reamintesc adesea elevilor mei, nu trebuie sa existe nici un fel de indoiala cu privire la acest aspect.  

Stanley Pranin: Practicanții artelor marțiale tradiționale, kendo sau iaido, adesea au criticat kenul și jo-ul lui O-Sensei. Abordarea lui cu privire la sabie era diferită. Cred că mai ales modul de a-ți mișca coapsele și postura folosita de fondator, pentru a evita aiuchi (lovirea reciprocă, ce duce la rănirea sau uciderea ambelor parteneri), nu există în iaido sau kendo. 
 

Da, există astfel de persoane printre practicanții artelor marțiale tradiționale. Există câțiva și printre practicanții de Yagyu-ryu. Irimi este una din cele mai bune metode de a evita aiuchi. Intri și conduci sabia partenerului. E un lucru pe care O-Sensei îl spunea adesea: “Străpunge sabia care incearca sa te străpunga!” Spunea că atacul adversarului are să îți arate calea, iar tu nu trebuie decât să folosesti acea oportunitate. Bineînțeles, se referea la irimi în sens spiritual. Chiar și aiuchi sfârșește prin a deveni irimi. E o formă de rugăciune. “Invingi prin aceea că intri și conduci spiritul adversarului,” spunea O-Sensei. Până la urmă deci nu e vorba de o luptă cu sabia. Atunci, te armonizezi cu partenerul în mod firesc. În acest sens, gândirea lui O-Sensei era foarte științifică. El vorbea adesea de kamisama (divinități) și chestiuni spirituale, dar modul lui de gândire era foarte rațional și științific.

De asemenea, cred că e firesc până la urmă din punctul de vedere al practicanților de arte marțiale tradiționale să îl critice, pentru că tehnica de sabie a lui O-Sensei era diferită. Asta, pentru că O-Sensei a elaborat el însuși metoda de a folosi sabia. O-Sensei deținea menkyo kaiden (certificat de măiestrie) în mai multe arte marțiale și a luat din ele esența, pentru a elabora propria sa tehnică de sabie. E stupid să spui că sabia lui O-Sensei e diferită de cea din alte arte marțiale, pentru că O-Sensei a zidit pe acea baza și a creat ceva nou. Poți critica trecutul, dar trecutul nu poate critica viitorul. E altă dimensiune. Chiar dacă am spune că tehnica de sabie a lui O-Sensei era diferită de artele sabiei traditionale, adevărul e ca nici nu si-a propus sa le prezinte in mod nealterat.

Din punct de vedere istoric, există o legătura stransa intre sabie și tehnicile corporale, fara arme. Inainte acestea se practicau impreuna, dar cu timpul au aparut specialisti, iar lucrurile s-au separat. Pe vremuri trebuia sa fii capabil sa folosesti sulita si sabia, sa realizezi tehnici cu mainile goale sau sa calaresti, pentru ca toate acestea mergeau impreuna, faceau parte dintr-un anumit stil de viata. Sabia avea corelate tehnici corporale fara arme. Faptul de a invata tehnica fara arme, era acelasi lucru cu a invata tehnica de sabie. De aceea arte precum kendo, karatedo sau judo nu existau pe atunci. 

Stanley Pranin: Ma gandesc ca exista aspecte mai dificil de predat atunci cand vine vorba de aikido in Statele Unite.

Eu nu recurg la terminologia Şinto ca O-Sensei, dar stiinta este un limbaj universal si un lucru care convinge prin argumente. Daca folosim termeni religiosi specializati precum “kannagara” (calea zeilor, Șinto), nu va intelege toata lumea. 

Imi vine greu sa le zic elevilor ca trebuie sa studieze daca vor sa inteleaga ceva despre Japonia. Pana la urma, trebuie sa imi ajut elevii sa inteleaga. De vreme ce exista numeroase persoane care vor sa inteleaga, trebuie sa fac si eu un efort in acest sens. Cred ca e necesar sa facem eforturi pentru a familiariza practicantii din tari sau culturi diferite cu elemente de cultura japoneza. Strainii nu inteleg prea multe despre Japonia. Pe de alta parte, nu inseamna ca japonezii isi inteleg propria tara sau cultura. Multi din japonezi sunt straini in propria tara. Simpul fapt ca traiesti in Japonia si vorbesti japoneza nu inseamna ca intelegi adevaratele radacini ale acestui popor. Cred ca sunt multe persoane in situatia asta. Bunaoara, japonezii care calatoresc in strainatate la studii nu inteleg totul despre Japonia, dar au aceasta impresie. Ei nu cunosc ceremonia ceaiului, nu stiu nimic despre arta tirului cu arcul. Sunt multi astfel de japonezi. 

Stanley Pranin: Acum cativa ani, pe cand luam un interviu altui shihan de aikido, acesta a zis: “chiar daca un strain vine in Japonia sa se antreneze, nu are cum sa inteleaga adevaratul sens din aikido. Datorita diferentelor de limba si cultura, strainii nu pot intelege semnificatia spirituala a artei.” Parerea mea e ca si pentru un japonez este dificil sa o inteleaga. 

Asa este. Desi practic de mai bine de 30 de ani, inca nu pot spune ca inteleg pe deplin aikido. Sunt lucruri pe care mi le-a zis O-Sensei cu multi ani in urma, care abia acum imi de vin clare. Depinde de capacitatea de intelegere a fiecaruia. Sunt de aceeasi parere cu dv. Cunosc si eu un instructor care a migrat peste hotare pentru a preda aikido si spunea, “Aikido este esenta culturii japoneze, motiv pentru care strainii nu il pot intelege.” Nu imi place termenul acesta, “strain”; in fine, m-am intrebat ce voia sa zica. 

De ce s-a mai deranjat sa calatoreasca peste hotare ca sa predea aikido? Ce poti spune despre o persoana care preda aikido unor persoane care in opinia lui nu au cum sa inteleaga? Nu ar fi mai bine sa se intoarca in Japonia? E absurd si rusinos sa spui asa ceva. Daca nu poti face ceva pentru a facilita elevilor intelegerea unor lucruri, inseamna ca esti un incompetent. E doar un mod facil de a te eschiva de raspundere. Faci elevii responsabili pentru propriul tau esec. Bineinteles ca sunt si persoane care nu pricep oricate eforturi ai face, dar asta nu tine de rasa sau nationalitate, sunt destui si in Japonia care se antreneaza ani de zile si nu inteleg nimic. Ce ar crede aceasta persoana, daca cineva i-ar spune ca japonezii nu il pot intelege Beethoven? Nu cred ca dificultatea intelegerii e un lucru diferit fata de celelalte arte traditionale japoneze. 

Stanley Pranin: Dupa parerea mea, aikido nu e o arta martiala traditionala. E o arta martiala radical noua, diferita. Cred ca abordarea lui O-Sensei a fost revolutionara.  

Da, felul in care a conceput lucrurile a fost genial. E cea mai revolutionara abordare de cand exista artele martiale. In bujutsu in general se considera acceptabil sa invingi un adversar ca sa te aperi, dar cred ca bujutsu si budo sunt diferite. Oamenii vorbesc despre bujutsu, nu despre budo. In bujutsu e suficient sa explici cum se executa o tehnica. Dar in budo, asa cum ati observat si dv sunt sigur, la inceput e greu sa intelegi teoria. Si daca nu intelegi conceptul de budo, evident ca si corpul se misca gresit. De ce trebuie sa ne armonizam cu partenerul si sa executam tenkan? Initial, nu exista nici o modalitate de a intelege conceptul de budo doar prin tehnici corporale. Anumiti profesori care au practicat alte forme de budo multi ani de zile pot intelege. In orice caz, cei care studiaza aikido, practica de la bun inceput tehnici ce contin esenta artei. Tenkan, dincolo de a fi o simpla tehinca, e si o filosofie.  

Stanley Pranin: Oare acest mod de gandire se regaseste in istoria religiei? Spre exemplu, exista puncte comune intre gandirea de tip crestin si aikido? Cum ar fi ideea de a te proteja pe tine insuti fara a face rau celuilalt, de exemplu.  

Cred ca acest lucru se poate regasi in buna masura si in Șinto, ca parte a radacinilor sale spirituale. Mi-ar lua prea mult timp sa explic, dar ideea de beneficiu reciproc exista. Sa va spun un secret: budo-ul lui O-Sensei nu vine din bujutsu. El a studiat diferite forme de arte martiale fara a gasi raspuns la cautarile sale, iar in final a elaborat o tehnica corporala pornind de la experiente spirituale. Bineinteles ca a invatat la vremea lui vechile tehnici, dar dezvoltarea aikido ca atare depinde mai mult de influenta a ceea ce numimi kannagara no michi, Calea Zeilor. Aici nu e vorba de Șinto, ci de aceasta cale divina. Acest spirit se reflecta in tehnici. Deci e si nu e religie in acelasi timp. Poate aveti impresia ca ma joc cu vorbele, dar asta e adevarul. O-Sensei a spus: “Aikido nu este o religie, dar urmareste acelasi lucru. Aikido este biblia pe care o las mostenire posteritatii.” O-Sensei a pus cel mai mare accent pe respiratie, ikkyo, irimi si tenkan. De asemenea a subliniat conceptul de musubi (unificare). 

Antrenamentul respiratiei, desi e o forma de antrenament fizic, de asemenea este o forma de antrenament mental si filosofic. E ceva care trebuie constientizat si experimentat prin corp. O-Sensei a fost geniul care a conceput acest tip de sistem. In doua vorbe, dincolo de budo, aikido este si un sistem educativ. In timp ce ii instruiesti pe altii, te educi si pe tine insuti. Nu practicam doar la nivel exterior, ci si interior.  

Stanley Pranin: Am primit răspunsuri contradictorii la o anumită intrebare, in funcţie de cine dadea raspunsul. Credeţi că antrenamentul mai dur, intens ar trebui practicat de catre începători?  
 

Depinde de vârsta la care începi antrenamentul. E greu de zis ce este acela antrenament dur şi ce nu. Dacă spui cuiva care are mai bine de 60 de ani când se apucă de aikido să se antreneze dur, nu va putea face acest lucru, şi nici nu e necesar. Acest gen de persoană are deja experienţă la nivel fizic şi nu e necesar să îşi irosească energia. Tinerii în schimb sunt din punct de vedere biologic foarte agresivi, au multa energie, iar aceştia e bine să se antreneze cât mai intens. Dacă încerci să le spui să stea pur şi simplu locului, nu rezolvi nimic, acumulează şi mai multă tensiune. Smogul e produs de motoarele maşinilor cu combustie proastă. Ca atare, tinerilor care vin la mine la sală le spun să se antreneze cât mai intens, pentru a-şi consuma surplusul de energie. Dar asta nu e tot. 

E bine să epuizezi aceste rezerve cât mai repede. Scopul antrenamentului este, printre altele, acela de a îl face pe om conştient de limitele fizice. Nu poţi pătrunde pe tărâmul spiritului, nici nu poti sonda vasta energie universală înainte de a epuiza resursele fizice. De aceea îi pun să se antreneze cât mai dur.

Există insa instructori profesionişti de aikido care încurajează antrenamentul soft, chiar de la bun început. După trei, patru ani de antrenament in acest fel, aikido sfârşeşte prin a se transforma intr-un dans. Iar atunci oamenii incep sa aiba indoieli cu privire la eficienta martiala a ceea ce au invatat. 

Stanley Pranin: Să înţelegem că tehnicile practicate in perioada aiki budo includeau un accent mai mare pe autoaparare, decat aikido-ul care se practica la ora actuala? 

Aş zice ca da. De fapt, întregul scop al sistemului de antrenament din aikido are in vedere autoapararea. Toate artele martiale cuprind aceasta dimensiune. Nu exista arta sau cale martiala care sa nu subintinda si acest aspect al autoapararii. Insa lucrul minunat din aikido este acela ca el include atat apararea proprie, cat si a adversarului. Trebuie, pe cat posibil, sa cruţam viaţa acestuia. Ambele sunt moduri de apărare. Cred că e necesar un mare nivel de măiestrie şi siguranţa de sine pentru a putea face asta. 

Stanley Pranin: De unde credeţi că vine aceasta siguranta? 

Cred ca e necesara experienta directa. Ca sa va dau un exemplu, pe cand eram copil si auzeam un sunet puterinc, corpul meu se cutremura si imi incordam umerii, ridicandu-i involuntar. Acum resimt sunetul in abdomen. Cred ca acest lucru vine din antrenamentul aikido. Ăsta ar fi doar un exemplu. Dar nu are importanţă dacă e o risipă de forţă când e vorba de artele marţiale sau de chestiuni militare. Aceastea sunt utile in vreme de calamitati sau nenoriciri. 

A existat un asemenea proces la New York de curând, cu privire la un incident care s-a petrecut la metrou, unde un ins a ucis cinci oameni prin impuscare, iar verdictul final a fost ca nu era vorba de autoaparare. Intrebarea cheie era - de ce a mai fost necesar sa ii omoare pe cei care au cedat si nu au mai opus rezistenta dupa prima impuscatura. De exemplu, putea sa ii impuste pe ceilalti in picior. 

Modul de gandire referitor la autoaparare e complet diferit in societatile americana si japoneza. În America oricine se poate plimba nestingherit cu o arma, aşa incat sentimentul de teama e destul de mare cand te plimbi prin oras. Prin comparatie, Japonia e diametral opusa. Nu exista oras mai sigur decat Tokyo. Daca singurul lucru care te preocupa e autoapararea, te duci la un magazin de arme si iti iei un pistol. Nu trebuie sa iti faci griji cu privire la nikyo sau sankyo. 

Motivul pentru care e greu sa raspandesti artele martiale in America e, cred, legat de istoria acesteia ca natiune fondata de colonişti. Cei care au colonizat America aveau deja arme. Nu s-au luptat in viata lor cu sabii sau sulite. Pe de altă parte, populaţiile din Europa sau Asia au o experienţă vasta în artele marţiale ce nu includ arme de foc. Dacă ne întrebăm de ce Franţa, o ţară tipic europeană, are predilecţie pentru arte marţiale, răspunsul ar fi că acestea fac deja parte din trecutul lor. Dar acest lucru nu e valabil in America. Cred ca americanii vor să înţeleagă arte precum karate sau kungfu ca pe ceva supranatural, nu le respecta ca arte martiale. 

Stanley Pranin: Care credeti ca este valoarea tehnicilor în lumea prezentului? Ce importanţa are răspândirea lor?  

Scopul aikido este acela de a invata un anumit mod de gandire. E un mod de a-ţi insusi o filosofie de viata, un lucru absolut necesar pentru instructori. Doi instructori diferiti explica aceeaşi tehnică în doua feluri diferite. Iar de-a lungul acestui proces de formare si explicare a tehnicii, iau nastere monstri sau fiinte umane. Nu e vorba de organizaţii şi chestiuni administrative, mai degrabă e vorba de modul de gândire al profesorului. E un aspect important. Daţi-mi voie să vă spun un lucru: eu nu am simţit că O-Sensei era puternic într-un sens supraomenesc. A fost un om foarte puternic chiar din punct de vedere fizic, şi erau lucruri pe care nu le putea face decât el. Cu toate acestea, ceea ce era minunat in cazul lui e faptul că lumea pe care a conceput-o el e accesibilă oricui. 

Nu îl respect doar ca artist marţial. Eu nu pot fi ca el şi ar fi şi absurd să încerc acest lucru. Dar pot studia filosofia de viaţă a lui Osensei şi viziunea lui asupra lumii, practicand aikido. E un lucru minunat faptul că O-Sensei a conceput o astfel de lume. Acest lucru imi este accesibil. Nu am forţa de a smulge din pământ un copac cu diametrul de 13-14 cm, cum făcea el, nu il pot imita. Dacă la asta se rezumă discutia, atunci e vorba doar de forta unuia contra altuia. Respectul meu faţă de Osensei nu e legat de latura fizică. Îl respect pentru că modul sau de gandire si lumea pe care a conceput-o sunt relevante, iar mesajul pe care il transmite generatiilor urmatoare e admirabil. 

Scopul tehnicilor nu este altul decat insusirea acestui mod de gandire; e o metodă de studiu şi de antrenament. Asta e ceea ce cred, iar modul meu de a explica tehnicile e diferit de acela al altor profesori. Un ikkyo nu inseamna mare lucru, iar eu sunt o persoană obişnuită. O-Sensei ar spune, “oricine poate deveni sfânt.” Felul in care un occidental si un japonez inteleg sfintenia e usor diferit, dar O-Sensei a dezvoltat un sistem de educatie publica, o metoda de antrenament in care fiecare poate atinge acest nivel prin misogi. E un lucru valoros si sub aspect istoric. În multe cărţi O-Sensei este descris drept supraom, dar aceasta nu a fost intenţia lui originară, deşi sunt de acord că e minunat să detii o astfel de forta.  

Stanley Pranin: Cred că unul din lucrurile care îl făceau pe O-Sensei interesant şi atractiv era puterea lui neobişnuită. Cu toate aceastea, în America există săli unde practicanţii se pot răni.  

Încerc să fiu foarte atent la astfel de aspecte când predau în America. Aici nu e vorba de antrenamentul fizic. Poţi distruge viaţa unui om în felul ăsta. Spre exemplu, să luăm cazul unui muzician celebru sau al unui chirurg, al unui om care lucrează la calculator şi vine să invete aikido sau să studieze spiritul aikido. Crezi că poţi distruge degetele acelei persoane? A rupe degetele unui astfel de om sau a le cauza leziuni care nu i-ar mai permite să le folosească ar fi ca şi cum i-ai distruge intreaga viată sau a le ruina perspectivele în plan profesional. E ca şi cum i-ai omorî. Poate că un astfel de om s-ar descurca altfel până la urmă, dar i-ar distruge scopul în viaţă şi raţiunea de a fi. E acelaşi lucru cu a comite o crimă. Nu iei viaţa acelui om, dar într-un fel o privezi de sens, iei lucrurile care dau valoare acelei vieţi.  

Stanley Pranin: Cândva am avut o experienţă destul de neplăcută. Mă antrenam la sala unui anumit profesor de aikido, iar el mi-a aplicat un ikkyo foarte puternic pe ambele braţe, fixându-mi coatele cu genunchii. După antrenament, nu am mai fost in stare sa mananc fara ajutor. Eu imi castig viata din scris, si iata ca nu mai puteam lucra. Acele leziuni s-au vindecat dupa jumatate de an. Am inceput astfel sa imi pun intrebari cu privire la cine trebuie sa isi asume raspunderea cand asemenea lucruri se intampla. 

Saotome Sensei: Nu pot raspunde in acel caz particular, dar pot sa va spun punctul meu de vedere. Acesta e un lucru care n-ar trebui sa se intample niciodata. E o chestiune de moralitate. Dacă vrei să fii instructor profesionist, nu poti permite unui asemenea lucru sa se intample. Un astfel de profesor trebuie sa aiba siguranta de sine de a nu creea astfel de vatamari, indiferent cat de dur sau greu e antrenamentul. Daca nu ai atata doza de autocontrol, cum te poti numi instructor profesionist? E o diferenta intre un accident si un lucru intentionat. E vorba de moralitatea persoanei care preda. 

Stanley Pranin: Daca s-ar intampla asa ceva la dv. la dojo, v-ati asuma raspunderea, chiar daca nu ati cauzat leziunea?  
 

Bineinteles. Cu precizarea ca, in America, daca persoana care cade face o greseala sau nu tine seama de indicatiile profesorului, nu imi pot asuma vina. Cel mai atent sunt cu centurile negre. E o problema de etica sociala. Daca iti deschizi o sala de antrenament si nu ai o bruma de moralitate, sala devine o jungla. Cine crezi ca o sa vina la sala sa iti mai dea si bani ca sa il inveti ceva? E un comportament antisocial. Nu e la fel ca si vanzarea de droguri pe sub mana, la colt de strada? Oamenii inteleg ca drogurile distrug viata, dar continua sa le vanda clandestin. Acest tip de comportament e o crima. 

Interviu realizat de Stanley Pranin 

Aiki News #89 (Toamnă, 1991)  

Traducere din limba engleză de Daniel Forga